luni, 6 mai 2013

Ziua în care am renunţat să sper şi am început să cred!



...a fost una a naibii de ploioasă. Deşi nimeni nu se aştepta la o furtună de vară la începutul lunii mai, ei uite că se poate. În plictiseala ce a urmat, pentru că bineînţeles, s-a întrerupt curentul, am lenevit toată seara înghesuiţi unul într-altul că două pisici într-o cutie, ascultând „Over Night” pe repeat. Din când în când unul dintre noi mai spărgea liniştea cu comentării evidente despre ploaie sau cu exclamări admirative despre fulgere. Dar eram în acelaşi timp foarte calmi, cumva sunetul tunetelor ne liniştea într-un mod miraculos.

Şi cum de obicei îmi trec prin minte toate prostiile când mă plictisesc, la un moment dat am avut o revelaţie care m-a făcut să tresar. De obicei nu iau decizii importante într-o astfel de zi, pentru că nu sunt tocmai omul potrivit, datorită stării de latenţă în care mă aflăm. Dar m-aş putea folosi cumva de scuza că poate aşa a fost să fie şi că lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată şi rapidă într-un mod natural. Aşa a fost destinul. Adică ceva ce ne facem cu mâna noastră... 


„Hei!” sparg eu liniştea „S-au făcut cam 7 luni de când te am pe lângă mine, îţi vine să crezi?” 


Nu a răspuns, dar ştiam că se gândea la acelaşi lucru ca şi mine. Deşi e vorba de aproape jumătate de an, mi s-a părut mult mai mult de atât şi nu-mi venea să cred. 


El începe să se joace cu firul de la căşti, eu cu părul lui. Iau telefonul şi schimb melodia. „Mambo No. 5”- nu-i chiar cea mai potrivită pentru o vreme ca asta. Mariah Carrey „My All”- da, sigur, daţi-mi o lamă şi m-am aranjat. „Highway To Hell”- umm... suntem totuşi în seara de Înviere...

Urmează „Holding On Or Letting Go”... în secunda următoare m-a lovit revelaţia şi îmi pun şi eu aceeaşi întrebare: cum aş putea oare să renunţ la toate astea la un moment dat, sau de ce aş face-o? Dar am simţit un impuls grozav că trebuie să iau o decizie. 

El privea în continuare în gol pe fereastră. Şi ca de obicei, ştia exact ce-mi trece prin minte, dar mă lasă să-mi iau singură deciziile. 


Deşi în mod normal mi-ar fi luat mult mai mult timp 
şi energie să ma hotărăsc, m-am lăsat pradă impulsului de moment , protejandu-l astfel de orice tentaţie, sau scuză, pe care aş fi regretat-o mai târziu. 


Mă opresc din contemplat şi-mi întorc privirea spre el, dar ochii lui erau deja fixaţi pe faţa mea.
Avea o expresie îngrijorată şi ştiu că probabil se gândea că iar fac pe viteaza, iar vreau să fiu curajoasă şi să iau realitatea de coarne, dar se gândea probabil că voi eşua din nou şi mă voi întoarce de unde am plecat ca o plângăcioasă ce sunt. 


Dar eu eram calmă. Decizia fusese deja luată. 


„Hei, mai ştii când te-am văzut prima dată? Acolo în Piaţa Unirii? Ce mă enervai!... credeam că eşti unul de-ăla cu nasul pe sus, şi mamă, câte aere mai aveai!... sau când încercăm să-ţi ghicesc numele, dar nu le încercam decât pe cele pe care le ştiam deja; până la urmă, Bogdan a fost cel mai potrivit.” 


El chicoteşte. 


„Mda, mi-aduc aminte că aveai ceva cu părul meu... ba îl ciufuleai, ba îl aşezai la loc... erai tare nehotărâtă.” 


„Sau când ai venit tu să mă iei de la facultate atunci seara la pe la 8! Şi ploua! Atunci când te-ai aşezat în autobuz pe un scaun ud! :))” 


„Mda... pentru că era singulul scaun liber.” 


„Minţi! Mai erau scaune libere în spate!” 


„Singurul scaun liber de lângă tine :)...” 


„.....hei! Sau când te-ai urcat cu bocancii la mine în pat şi ai început să sari! Ce m-ai enervat atunci!!” 


„Da da, cum aş putea să uit? Ţi se înfoiase părul la ceafă!” şi iar izbucneşte într-una din reprizele lui de râs pe care le admiram foarte tare. Oare cum poate cineva să râdă aşa cum o făcea el? O să-mi fie dor de toate astea... 


Eu schiţez un zâmbet, în timp ce priveam cum expresia lui se transforma din veselă în serioasă. Îşi întinde uşor mâna spre mine şi, deşi intenţia lui îmi era neclară, abia atunci am realizat că obrazul îmi era ud. O singură lacrimă din ochiul stâng. Trădătoarea! Am citit odată undeva că dacă plângi mai întâi cu ochiul drept, eşti fericit, dar dacă plângi din ochiul stâng, eşti trist. Ciudat, pentru că eu eram departe de a fi tristă atunci. Ridic mâna repede şi-o şterg în grabă, înainte că degetele lui să-mi atingă faţa. Atunci a înţeles că vorbeam serios. El probabil îşi imaginase că nu e definitiv şi că avea să se întoarcă în scurt timp, aşa cum se mai întâmplase. Dar nu mai e aşa. Este schimbarea pe care o aşteptam, decizia pe care ar fi trebuit s-o iau acum multă vreme. Dar înainte nu eram pregătită. Acum am înţeles că cel mai potrivit mod de a proteja ceva preţios este să renunţi la el. Aşa că mi-am descleştat degetele de pe fluturii sorţii pe care i-am ţinut captivi cu atâta lăcomie şi nesiguranţă timp de 7 luni. Dar ca să mă pot bucura de ei, trebuie să le dau drumul. Nu, nu trebuie, vreau! Ca să mă pot bucura de el, am renunţat să mai sper şi am început să cred. 


Într-un final ne scufundam amândoi într-un val de împlinire, pentru că am fost în sf
ârşit destul de hotărâtă să iau decizia care ne putea salva pe amândoi. Între timp, însă, mi-am propus să devin puternică, şi mai am ceva de lucrat la asta. 


El se ridică de lângă mine şi cu un zâmbet calm şi hotărât, mă sărută apăsat pe frunte. Deşi mă bucurăm pentru că ştiam că avea să fie ultimul pentru o bună bucată de vreme, îl împing şi-l încurajez neconvingătoare: 


„Hai, du-te până nu mă răzgândesc!” 


„Ne vedem în viitor.” 


„Dap! O să fiu acolo. O să alerg acolo!”