duminică, 12 ianuarie 2020

Atunci am știut (vis)

Atunci când ne găsim sufletul pereche, intrăm în hibernare, dar nu orice hibernare, intrăm într-un cocon timp de un an și abia apoi revenim printre ceilalți, când procesul de transformare e gata. Și plecam în căutarea jumătății, în speranța că ne mai țin minte și ne așteaptă.
El nu și-a dat seama din prima, dar după ceva timp petrecut împreună, scânteia realizatii l-a făcut să-și piardă cumpătul, a sărit direct în apă și nu l-am mai văzut... Atunci am știut că avea să treacă un an până când ne vom revedea, căci eu știam deja, pentru mine hibernarea se terminase.
Ce nu știa el e că nici dacă aș vrea, n-aș putea să-l uit... Am tot cunoscut oameni noi, m-am învârtit în diferite cercuri în așteptarea lui, în speranța că îl voi găsi, dar în zadar.
Am tot văzut în jurul meu scene asemănătoare: oameni în punctul realizării, ce tocmai intrau în cocon, sau oameni ce și-au terminat procesul de transformare și renășteau ...
Până într-o zi, când l-am văzut...
Eram într-un grup nou, îmi făceam prieteni, ne încercăm puterile, nimeni nu e învățat cu ele după cocon; afară din depozitul părăsit, se auzeau găști certându-se, problemă de interse, așa ca am ieșit împinși de curiozitate să vedem încăierarea, dar am știut că e ceva ce vreau să vad, am simțit...
El era transformat în cu totul altceva decât mă așteptam dar i-am recunoscut mersul, era ceva familiar în felul lui de a se mișca iar când a luat-o la fuga, am știut că el este. Trecând în viteză pe lângă mine, ne-am intersectat privirile doar o fracțiune de secundă, dar privirea aceea de un albastru adânc mi-a spus tot ce aveam nevoie să știu... el era. Si el a știut și, copleșit de scânteia recunoașterii, cât ai clipi și-a pierdut din concentrare și s-a transformat din felina puternică și feroce într-un pui de tigru alb, dar cu ochi albastrii scăpărători, fix în brațele mele, acasă.