sâmbătă, 20 aprilie 2013

S-a schimbat direcţia vântului...


Dacă m-ar întreba cineva care e anotimpul meu preferat, aş răspunde fără să stau pe gânduri: primăvara! De ce? Pentru că mi-am făcut o dată un test de personalitate pe un site de socializare şi mi-au spus în rezultat că mi se potriveşte primăvara... glumesc! De fapt, chiar aşa s-a întâmplat, dar nu acesta e motivul.

Adevărul este că îmi plac toate anotimpurile: îmi place iarna pentru că sunt tradiţionalistă; îmi place să mă bat cu zăpadă, să ascult colinde şi să beau vin fiert. Să nu mai zic de brad! Îmi place toamna pentru că plouă cu frunze galbene şi pentru că se culege via. Ador vara! Ador plaja şi soarele, apusurile roşii şi limonadă cu gheaţă, dar în special ador furtunile de vară! Cu ploi repezite, tunete şi fulgere, dar mai ales răcoarea şi mirosul de după. 

Cu primăvara e altceva. Când vine primăvara, bat vânturi schimbătoare. Ne loveşte pe toţi, însă fiecare reacţionează în felul lui. Unii dorm prea mult, alţii deloc; unii sunt plini de energie, alţii devin depresivi. Însă în cele din urmă, toată lumea simte schimbarea. Este vremea când se fac modificări şi se iau decizii importante, vremea când lumea se tunde scurt, vremea când deschidem ochii, vremea când ne aducem aminte cine suntem. 

Pentru mine e singura dată când îmi pun întrebări, dar găsesc şi răspunsuri. Desigur, întrebările par să fie aceleaşi ca şi până acum, dar răspunsurile variază în funcţie de timp.DA! Timpul! El schimbă tot! La el mă raportez indiferent de împrejurări. El schimbă locuri, oameni, sentimente, idei, păreri, opţiuni, idealuri. Ne schimbă pe noi. Deşi nu ne place să credem asta, noi n-o să fim toată viaţa la fel. Ne schimbăm uşor şi subtil, dar sigur, pentru că este un proces iremediabil. 

Stau acum şi contemplez. Mă contemplez pe mine, şi mă minunez. De ce am întotdeauna aceeaşi sete nesatisfăcută? De ce îmi pun aceleaşi întrebări întotdeauna şi, deşi găsesc răspunsuri de fiecare dată, niciunul nu m-a mulţumit.

Şi-aşa ce-mi vine să iau câmpii! Să alerg cât mă ţin picioarele! Nu mai suport rutina asta putredă... iar m-a luat valul schimbării... m-am săturat să stau că o meduză şi să văd cum trece viaţa pe lângă mine... dar nu ştiu CE să fac!

Vreau adrenalină... aventură... emoţii! Vreau să simt că trăiesc.... am uitat cum...

Nu ştiu dacă mă înţelege cineva în totalitate, dar chiar n-am făcut nimic semnificativ cu viaţa mea până acum; şi dacă au fost cazuri în care am decis să acţionez, tot timpul m-am zbătut în direcţia opusă; aşadar, fără rezultat. Vreau altceva!

Simt că am irosit degeaba 22 de ani din viaţa mea. Şi ar fi trebuit să fie cei mai frumoşi de până acum. Deşi îmi place să cred (sau să sper) că partea bună a vieţii încă nu a sosit, simt că de fapt a trecut pe lângă mine fluierând... iar eu am stat acolo şi n-am făcut nimic...


Stăteam aseară şi mă gândeam, când deodată, m-a lovit o 
revela
ţie: cum mă vedeam eu că aş fi fost la vârsta asta, atunci când eram mică? Cu toţii ne dorim când suntem copii ca să creştem mari mai repede şi să devenim anumite persoane pe care ni le proiectăm la noi în cap... dar cât din toate astea chiar devin realitate? 

Eu acum sunt departe de personana care credeam (sau îmi doream) să ajung la 22 de ani.

Sunt un adult tânăr care nu poate să facă nimic pt el; mă las în voia sorţii ca o frunză bătută de vânt în toate direcţiile.... eu de ce nu mă opun vântului? Poate eu nu vreau să merg în direcţia aia!... de ce nu mai am voinţă? Nu mai ştiu ce vreau cu mine!

Eu când eram mică, mă visăm o persoană veselă, deschisă, înconjurată de mulţi oameni care să mă aprecieze aşa cum sunt... de mulţi prieteni! Să ies mult, să călătoresc, să mă distrez, să râd mult... să iubesc! N-am realizat nimic din toate astea până acum şi mă simt aşa de dezamăgită de mine...dar nu pentru că nu le-am făcut până acum ci pentru că nu ştiu dacă mai vreau... nu ştiu ce vreau! Nu mai ştiu pentru ce să mă lupt şi în ce să sper... parcă mi-am pierdut toate valorile morale...sunt curioasă dacă Eu cea din trecut e la fel de dezamăgită ca şi mine de cum a ajuns când s-a făcut mare...

miercuri, 3 aprilie 2013

Dezorientare în spaţiu

M-am întors din nou de unde am plecat. Nu că n-aş fi avansat deloc, doar că nu m-aş fi gândit că de data asta m-ar fi afectat cu ceva. Când am pornit la drum, mi-am promis că nu mă voi mai ataşa de nimic: nici de locrui, nici de peisaje, nici de oameni…


Mi-a luat ceva să-mi repar pana de la maşină. Cu toate că mi-am luat permisul doar de 2 luni, mă consider o şoferiţă destul de precaută, doar că la mecanică, las de dorit. Nu este chiar domeniul meu şi indiferent cât de mult mi-ar explica cineva cam cum stă treaba, îmi intră pe-o ureche şi-mi iese.. de fapt nu-mi intră deloc, informaţia trece pe lângă urechile mele fluierând. O dată chiar m-am gândit să pictez componentele de sub capotă de diferite culori, poate aşa le reţin mai uşor. 


Oricum, de îndată ce un şofer binevoitor de vreo 50-60 de ani a oprit să mă ajute cu maşină, am putut resufla uşurată. Nu de alta, dar mă simţeam de-a dreptul penibil să stau pierdută pe-o străduţă necunoscută, timp de câteva ore bune, uitandu-mă la roata dezumflată şi gandindu-mă într-un mod retoric de ce nu mi-am luat cric-ul la plecare. Eh, fată cu capul în nori, mi se scuză. În fine, în cele din urmă m-am dat bătută şi m-am sprijinit de maşină şi-aşa prăfuită, gândindu-mă la posibilităţi. Nu aveam pe cine să sun să vină în ajutorul meu, dar asta şi pentru că nu aveam idee unde sunt şi cum am ajuns acolo. De fapt am o idee, iar aceea este că m-am luat după indicaţiile false ale celor din jur. Din moment ce GPS-ul meu s-a stricat acum o săptămână, iar hartă nu am avut bine-voinţa s-o pun în torpedou, am rămas că o moluscă la soare, aşteptând să se întâmple o minune. 

În timp ce stăteam şi contemplam în absenţă situaţia în care am intrat, deodată văd o maşină că se opreşte uşor lângă mine. Era un Tico albastru marin, puţin prăfuită, la volanul căreia se afla un bătrânel de vreo 50 şi ceva de ani, îmbrăcat ca un ceauşist, dar cu o figură veselă şi nişte ochelari de vedere rotunzi. În timp ce se dădea jos din maşină, cu foarte mare grijă, îmi cântăream în minte care sunt posibilele motive pentru care a oprit: eu n-am făcut autostopul, nici măcar nu eram cu faţa înspre sosea, mă uităm pur şi simplu în sus, că o dobitoacă… poate asta l-a convins! 

“Ai ceva probleme, don’şoară?” 

De îndată ce a rostit apelativul acela, mi-am dat seama că a oprit doar pentru a se amuză copios, aşa că m-am decis să fiu sarcastică: 

“Absolut niciuna! Mi-a oboist piciorul pe pedală şi m-am gândit să iau o pauză.” 

“Aşa este, vremea e numai bună pentru un popas. Dar ia spune-mi, merge bine roata aia? Cred că e model nou pe piaţă, poate am să-mi iau şi eu una, cred că are aderentă mai bună.” 

Simţind că bătrânul îmi răspunde la sarcasm tot cu sarcasm, m-a buşit puţin râsul, măcar vorbim aceeaşi limbă. 

“Sigur că da! De fapt, mă gândeam să le dezumflu şi pe celelalte, să mă scutesc de nişte bani, ştiţi ce scumpe sunt modelele astea noi? Te fură pe faţă, nu alta!” 

“Chiar aşa! Păi dacă tot m-am oprit să-mi întind şi eu oasele puţin, aş putea să te ajut cu dezumflatul, pare treaba grea, de bărbat!” 

Începea deja să mă enerveze. Pesemne că am avut dreptate, n-avea de gând să mă ajute, ci doar să mă ia peste picior. 

“Mdaaa… păcat că v-a trecut vremea…” spun, cu puţin mai multă ură decât plănuisem. 

“Corect… păi, în cazul ăsta…” spuse în timp ce se întoarse spre propria maşină. Începusem să mă panichez puţin. Singură persoană care se oprise din proprie iniţiativă avea de gândsă pornească din nou la drum şi nu cred că aş fi găsit alta care m-ar fi putut ajuta în scurt timp… şi oftând adânc, îi răspund, cu cu tonul ridicat, să fiu sigură că mă aude: 

“…n-am cric!...” 

Dar nu s-a întors spre mine; cred că s-a supărat cam tare. Doar la ce să te aştepţi, la felul în care i-am vorbit, am noroc că nu mi-a ţinut o predică despre tineretul din ziua de azi. 

Ajuns la maşină, a trecut pe lângă portiera deschisă, la care nici măcar nu a întors privirea şi s-a dus direct spre portbagaj, de unde văd că scoate un cric. Fantastic! Bătrânelul ăsta chiar că-şi bate joc de mine, dar sunt un pic amuzată de atitudinea lui şi de faptul că în ciuda situaţiei penibile create, bătrânul chiar voia să mă ajute.

Am râs ca pentru mine, în timp că mă îndreptăm spre portbagaj să-mi scot roata de rezervă. 

“Ai mai schimbat o roată până acum?” mă întreabă bătrânelul pe un ton sceptic.

“Nu prea…” îi răspund mai mult ruşinată, pentru că văzusem de atâtea ori cum se schimbă şi ştiam teoretic, dar nu m-am încumetat s-o schimb niciodată până acum, profitând de persoanele din jur. 

“Mă gândeam eu…” zise bătrânul şi apoi râse încet că pentru el. “Şi nepoata mea era la fel, tot timpul mă ruga să-i mai repar câte ceva la maşină.” 
Această ultima frază o rostise puţin absent, că lovit de melancolie. Doamne, sper să nu fie una din poveştile alea dramatice, în care ar trebui să-l consolez pentru orice i s-ar fi întâmplat acelei fete! Niciodată nu m-am priceput să-i consolez pe ceilalţi şi dacă o făceam, nu eram prea convingătoare. 

“ăăăăă… şi ea unde este? ” mi-a fost cam teamă să întreb, dar n-aveam încotro, situaţia mi-o ceruse cumva dar şi curiozitatea. Mă uit în direcţia opusă, că şi cum aş încerca să găsesc o siluetă în depărtare, dar cu urechile spre bătrân, pregătită pentru răspuns. 

“E plecată în străinătate de 3 ani.” 

Doamne-ajuta! Bine că e în viaţă! 

“Înseamnă că o duce bine acolo, dacă a rezistat atâta timp.” Zic eu încercând să îndulcesc situaţia.
“Cu asta mă consolez în fiecare zi!” 

Doar uitandu-mă la expresia bătrânului, îmi puteam da seamă cât de mult îi ducea dorul. Eu nu cunoşteam acest dor, n-am avut parte de el până acum, dar eram cumva atrasă de expresia şi sentimentele pe care le purta bătrânul în acel moment. 

“Ştii, seamănă foarte mult cu tine!” zise acesta, iar în timp ce zâmbeam că o idioată, gandidndu-mă la adevăratul motiv pentru care se oprise să mă ajute, bătrânul adăugă: “…doar că e mai puţin obraznică…”
Am roşit instantaneu şi mă fac că plouă încercând să număr căi verzi pe cerul senin. 

“Gata!” zise bătrânul, în timp ce se ridică scuturandu-se de praf şi luându-şi cric-ul de jos.
 Îi eram extrem de recunoscătoare acestui bătrân necunoscut şi mi-a trecut prin cap chiar să-l plătesc pentru munca depusă, dar eram ferm convinsă că nu va accepta, aşa că m-am gândit să-i ofer ceva ce nu putea refuza şi cu siguranţă i-ar prinde mai bine decât nişte bani. Aşa că m-am îndreptat spre el hotărâtă, i-am rostit un “Mulţumesc!” ferm şi l-am îmbrăţişat strâns, aşa cum fac bunicii mei cu mine. Cu siguranţă nu s-a aşteptat la acest gest (mai ales din partea mea) şi a început să râdă zgomotos, după care, cu o privire sinceră a raspus “Şi eu mulţumesc!”. În timp ce se îndreptă agale spre maşină râzând încet, i-am strigat în urmă ”Sper să va vedeţi nepoată în curând!” iar el mi-a raspus cu un zâmbet şi-o unduire de mâna. 

În timp ce încă mai derulăm în minte întâlnirea de mai devreme, realizez că începea să se întunece, aşa că am pornit şi eu din nou la drum… dar încotro? Mă pierdusem pentru că intrasem pe tot felul de străzi care mai de care mai ciudate, dar care mi-au stranit curiozitatea cumva. La început intrasem pe-o stradă lungă, strada “Mircea Vodă”, încântată de peisaj şi clădiri, ca mai apoi să-mi dau seama că nu prea mă voia acolo; după porţiunea aceea atrăgătoare, asfaltul a început să fie din ce în ce mai găurit, mai murdar, până când m-am trezit într-o zona pustie, unde nu era pic de viaţa. Minunat! Am hotărât să mă întorc, dar Doamne, ce mai stradă lungă, cât 2 ani de zile!!
În cele din urmă am intrat înapoi pe şosea şi am mai mers ceva, ca să intru pe-o altă străduţă, frumuşică foc! Stradă “Dragoş Vodă”. Cam îngustă, dar drăguţă. În timp ce mergeam uşurel, admirând, am ajuns într-un şantier în plin lucru. Străduţă era închisă! Superb, i-ar costă aşa mult să pună şi ei nişte indicatoare la intrare?! Să ştie omul în ce se băgă sau dacă mai e cazul să se mai bage! 

În timp ce mă îndreptam spre şosea, încă destul de ofticată că n-am ajuns nicăieri pe acea străduţă, am decis să opresc puţin să iau nişte aer ca să mă calmez. Mi-ar prinde bine. Am parcat uşor pe marginea străzii şi am păşit în aerul rece al serii. Gata, de acum nu mă mai întorc! Dată viitoare am să mă gândesc bine pe ce stradă să întru şi dacă se merită să încerc sau nu, dar n-am să mă mai întorc. N-are niciun rost… dar asta imediat ce am să ies de pe “Dragos Vodă”, oricum mai am puţin :)

Carpe diem amorţită!



Credeam că pot să fiu altfel, credeam că pot să mă uit în ochii tăi şi să spun: m-am vindecat! Dar probabil că acea strălucire pa care urmă s-o am în privire nu voi reuşi să ţi-o arăt niciodată… sunt învinsă, dar nu ştiu ce m-a doborât; am crezut că am găsit lumina spre care să mă îndrept, calea pe care s-o urmez… persoana în care să am încredere… din nou, m-am înşelat. Spune-mi şi mie, de ce sunt aşa de supărată pe tine? Când tu de fapt nici măcar n-ai idee ce se petrece cu mine… aşa e, nu ţi-am spus încă, dar să ştii că plănuiam… nu ştiu cum, unde, când, dar aveam de gând să-ţi spun, pe cuvânt! Ce prostie să fii atât de sigur că va ieşi bine, când de fapt nu era niciun motiv pentru care să iasă bine… M-am trezit, asta s-a întâmplat, şi nu-mi place ce am găsit în realitatea asta putredă care mă înconjoară…. “încearcă! încearcă!” îmi tot spune vocea din capul meu, dar tot timpul o sugrum cu speranţa că într-o bună zi nu o voi mai auzi… ce linişte o să fie, poate prea linişte. 

Nu-mi place să mă exprim în cuvinte, poate că o schiţă ar fi mai uşor de făcut că să-ţi arăt în ce stare m-ai adus: imaginează-ti un pod rupt de nenumărate valuri… cel din urmă l-a luat cu totul; o clădire veche, dărâmată de cutremure successive… ultimul a lăsat-o ruine; un turn făcut din cărţi de joc, pe care un copil vrea să-l dărâme suflând în el… ultima suflare l-a împrăştiat. Cred că nu-ţi dai seama cât de împrăştiată sunt acum… nu mă pot aduna oricât aş încerca. Şi ce? Dacă mă aduni, crezi că voi sta aşa?... nu, mă voi împrăştia la loc…

Cum vindeci o inima sfâşiată în bucăţele? O lipeşti cu scoci? Cu superglue?... o coşi?... o dai cu rivanol şi-o bandajezi? Nu, nu cred că va funcţiona; ar trebui să fi mai creativ de atât! Dar de ce ai sfâşiat-o în primul rând? Crezi că nu era şi aşa destul de crăpată? 

Mă simt că şi cum aş fi în comă; nu mai simt nimic: nici durere, nici foame, nici sete… nici viaţă. Nici măcar nenorocitul de Xanax nu mă mai poate ajuta acum (nu că ar fi putut-o face mai devreme) dar am decis că nu merită osteneala… de ce? Pentru că, aşa cum spune un cântec: “that’s not the way I want my story to end!” nu mă mai poate scoate nimeni din amorţeala care m-a curins… această stare nebună de transă adâncă mă face să cred că acum chiar s-a sfârşit… nu? Trebuie să mă verific din când în când să văd dacă am păţit ceva, pentru că, dacă s-ar întâmpla ceva, nu mi-aş da seama imediat; drept dovadă, nici nu ştiu de când am cicatricea de pe mâna, sau cum am căpătat-o. 

De câte şuturi în fund are nevoie o persoană ca să se înveţe minte? Eu una, cred că am primit destule, şi încă mai vin, ca pe bandă rulantă… dar ce-am învăţat din toate astea? Că dacă cineva pe care abia l-ai cunoscut îţi spune să ai încredere în el, să nu-l crezi? Ha! Pe asta o ştiam deja… să nu speri la ceva pe care nu poţi avea? Urât sentiment, dar da, am prins-o şi pe-asta… altceva? A, să nu te aştepţi că cineva să iasă din universul sau perfect să te ajute pe tine? Da, ăsta a fost superlativul… 
Tu şi ideile tale tâmpite! Chiar crezi că mă fascinează atât de tare universul tău perfect? Chiar crezi că le ştii pe toate? Chiar crezi că îi poţi vindecă pe toţi? Chiar crezi că poţi să fii fericit şi să le aduci şi altora săraci cu duhul fericirea doar printr-un zâmbet… o îmbrăţişare… o strângere afectuoasă de mâna… pentru că eu cred… sau cel puţin credeam, până să mă izbească realitatea şi să mă împrăştii în milioane de bucăţi… sper că măcar una din ele să ajungă la tine, şi să-ţi spună cât de dor îmi e de tine! 
Sau cel puţin, îmi era… aveam momente în care credeam că eşti salvatorul meu şi că cineva mi-a ascultat rugile şi mi-a şi răspuns, în sfârşit… am minţit şi sperăm că să iasă ceva bun din faptul că mi-am asumat un risc mare, dar aparent, sperăm să fii tu… aparent. Aveam momente în care eram atât de pierdută în vârtejul deprimării, încât pur şi simplu mi te imaginam materializandu-te lângă mine…. Probabil că şi pe stradă dacă te întâlneam, eram în stare să mă agăţ de gulerul tău şi să-şi şoptesc cu o privire disperată: “Ajutor!”… 

Dar asta se întâmpla atunci, acum nu cred că mai pot să te privesc măcar… nu mai vreau… din moment ce am crezut în tine cu toată speranţă de care puteam să dau dovadă, m-ai dezamăgit fără să-ţi dai seama măcar, fără să ştii… e posibil? Păi, la mine a fost. De aceea nu vreu să mai cred, să mai sper, să mă implic măcar… lasă-mă să mă bucur de amorţeală mea, atât cât mai tine, pentru că după ce va trece şi ea, probabil că atunci voi simţi din plin tot ce am scris aici… până atunci, carpe diem amorţită!

Lovestoned




For someone like me 
To want to be free, 
It takes some more time 
Crossing the line… 

How do you feel? 
My heart is aching 
My soul is crying 
My thoughts are running…. 

My body is cold, 
But my breath is burning. 
My hands are searching 
My fingers are feeling… 
Haven’t you found me yet? 

My legs are trembling, 
My lips are silent. 
My tongue is holding 
The secret I’ll never share… 

How can I undo 
The things that I’ve done? 
But as much as I’d love to 
You’re not the one… 

Why do I want it so badly? 
This resemblance of love… 
It stands there quietly 
Manipulating from above 
I keep yelling and screaming 
For it to fade away… 
I can’t fight this feeling 
But… do I want it to stay? 

I got stuck in this story 
I want it to end… 
But as hard as I try 
It will end in regret… 

This voice is saying things 
That I cannot understand: 

“Stop searching, 
Because you’ll never find. 
Stop running, 
Because you’ll get behind… 
Stop wanting, 
Because you’ll never get. 
Stop burning, 
Because you’ll regret.” 

Then tell me to stop loving, 
And I will… 

“Then, stop!”

Operaţie pe cord deschis

“Inima îşi are raţiunile sale pe care raţiunea nu le cunoaşte… Inima Îl simte pe Dumnezeu şi nu raţiunea… Cunoaştem adevărul nu numai prin raţiune ci şi prin inimă: prin inimă cunoaştem primele principii şi în zadar raţiunea încearcă să le combată. Ştim că nu visăm; oricât de neputincioşi am fi s-o dovedim prin raţiune, această neputinţă nu demonstrează decât slăbiciunea raţiunii noastre, dar nu şi nesiguranţa tuturor cunoştinţelor noastre… Pe această cunoaştere a inimii şi a instinctului trebuie să se sprijine raţiunea şi să-şi întemeieze discursul” - Blaise Pascal, “Cugetări”

Nu ştiu câte persoane au confundat realitatea cu visul, sau invers, însă, porind de la principiul îl simţi, deci e aievea, am început să-mi pun întrebări. Încă o persoană, încă o şansă pierdută, încă un pas înapoi… sau înainte? Deocamdată nu-mi dau seama în ce direcţie mă mişc, dar e bine că m-am desprins de locul unde prinsesem rădăcini. Începusem să ruginesc,să amorţesc, să nu mai răspuns la stimulii externi; nu ştiu când, cum şi în ce fel, dar am început să alunec uşor din locul în care am zăcut involuntar atâta timp. Cam cât?… vreo 2 ani, parcă, nu? Oricum, cert e că am dat-o în bară încă o dată… sau nu? Şi cu toate că sunt conştientă că am eşuat lamentabil a nu-ştiu-câtă oară (crede-mă, am pierdut numărătoarea) simt că briză şi-a schimbat direcţia. Am devenit mai rece, sau mai mai afectată? M-am apropiat, sau m-am dărâmat? Dar hai să-ţi spun o treaba, la modul cel mai sincer: nu-mi prea păsa! Tot ce ştiu e că acum mă scald în ape mai calzi, iar veninul mi se scurge încet din vene, lăsând loc nectarului să vindece… sau să anestezieze?
Draga inima… Acum am o întrebare. Sau mai multe... Cât timp îţi mai trebuie? Cât de nehotărâtă eşti? Ce-ţi lispeste? …Timp? Sentimente? Persoane, gânduri…. durere? Cred că ţi-am dat destul din toate şi încă faci pe mofturoasă. Nu eşti prea încărcată? Mai aruncă din bagaj, pentru că eu nu te mai pot ajuta să-l cari.
Vreau să ştiu dacă m-ai minţit. Eu am crezut, şi încă o fac, în faptul că mi-ai spus doar adevărul, însă m-ai lăsat sufocată şi confuză. Mi-ai arătat oare o altă realitate care nu există şi n-a existat vreodată? M-ai minţit cu atâta ardoare, încât mi-ai scorojit aptitudinea de a vedea realitatea concretă? Eu îmi aduc aminte clar (… de fapt, asta e una dintre probleme: îmi aduc aminte PREA clar…) fiecare secundă încărcată de câte o altă emoţie, un flux de variaţii mincinoase, un cocktail de impresii strâmbe, stricându-mi tiparul definitiv, mutilandu-mi realitatea irevocabil. A fost cumva doar un scenariu ireal pe care mi l-ai dat ca pe o pastilă de “fericire”? voiam doar să ştiu aşa, de curiozitate, că în cazul în care se mai poate repara ceva, să-mi reconstruiesc tiparul de viaţă şi să-l pot încadra în normele realului. Oare totul a fost în mintea mea? Pe cât de ireal mi se părea atunci, pe atât de fals mi se pare acum. Dar… dacă raţiunea se sprijină pe cunoaşterea ta şi a instinctului tău, de ce încă simt căldura când îmi amintesc de umbră trecutului? De ce lăstarul speranţei creste în continuu, chiar dacă l-am smuls deja din rădăcini? Ştii tu ceva ce eu nu ştiu? E vreo continuare a trecutului?... Dacă nu, te rog mult, nu-mi mai da niciun scenariu fals, nu mă mai minţi, nu mă mai amăgi, pentru că nu mai are niciun haz. Vreau să te ajut să faci curat, doar lasă-mă să întru… eu nu sunt ca ei, adu-ţi aminte cine sunt, recunoaşte-mă şi lasă-mă să intru…

marți, 2 aprilie 2013

Vineri dimineaţa e pe dos...



După ce i-am spus că îl iubesc, nu-mi venea să cred ce tocmai făcusem. Habar n-aveam ce fel de reacţie va avea, dar eram atât de curioasă…Îl văd… se apropie de mine şi parcă îi simt căldura corpului… inima o ia razna când mă ţintuieşte cu privirea… acum e lângă mine şi mă îmbrăţişează strâns… îmi şopteşte ceva… şi…şi din nou alarma telefonului sună atunci când mi-era lumea mai draga. De ce nu poate să sune şi ea după punctual culminant al visului? Pentru că nu se întâmpla să-l visez aşa de clar prea des… şi, Doamne, ce mai dimineaţă. Vineri dimineaţă...

Mă ridic cu foooooarte mult “entuziasm” din pat şi mă duc cu ochii închişi să îmi fac ghiozdanul, pentu că, bineînţeles, aseară eram prea concentrată să văd cum urma să scape Jonathan Rhys Meyers de tipii care-l urmăreau.

Ce trebuia să fac? A, da. Ghiozdanul…. Ce zi e azi?... mă bine nu întrebam, pentru că răspunsul a venit mai fulgerător că acum câteva minute: vineri… asta înseamnă simulare la biologie… de ce, Doamne iartă-mă, trebuie să ne complicăm existenţă atât de mult? Ar trebui să ştim lucruri de bază, cum ar fi: ce înseamnă gastrita, ca s-o putem evita, sau unde se află inima (pentru că de funcţionat, n-o să înţeleg niciodată cum funcţionează).

Parcă eu îmi făceam ghiozdanul… ce caut de fapt în frigider? E clar… insinctele câştiga indubitabil în faţa raţiunii! În fine, încerc să n-o lungesc prea mult, ca să nu adorm cu capul pe masă, mâncând, şi plec din nou cu foarte mare “entuziasm”.

Vremea nu prea mă ajută; e din nou înnorat şi stă să plouă. La cât sunt de adormită nici nu mă mai obosesc să ocolesc bălţile şi aşa prea multe; un şofer binevoitor, mă ajută şi el cât poate în timp ce trece cu viteză printr-o baltă, nu prea mare, dar îndeajuns cât să mă stropească până la genunchi. Îi fac câteva urări de bine lui şi familiei, şi plec mai departe.

Iar am pierdut autobuzul. Nu-i nimic, vine altul… şi aşa sunt în întârziere…

După ce mi-am găsit şi eu o ocupaţie în timp ce aşteptam (să număr ciorile care treceau pe deasupra) vine şi autobuzul, plin ochi, bineînţeles, cum altfel să fie, doar e vineri dimineaţă. Mă strecor şi eu printre bătrâni plictisiţi ce miroseau a naftalină, până găsesc o poziţie mai relaxată. Doamne, oamenii ăştia n-au ce face acasă vineri dimineaţă?! În timp ce încercăm să mă acomodez cu mirosul, simt cum cineva mă călca apăsat pe picior… se uită la mine cu o faţa senilă şi coboară din autobuz… putea să-şi ceară scuze măcar…

Mă uit plictisită în stanga mea şi văd un cuplu cu dragostea în gât dis-de-dimineaţă… vineri dimineaţă… îmi mut privirea enervată, plină de egoism … “ce? Şi voi vreţi să-mi faceţi înciuda?”… şi apoi privesc în dreapta mea, direcţie pe care am ignorat-o până acum, cine ştie din ce motiv… şi îl văd. Un tip blond, îmbrăcat lejer, cu o freză ciufulită în toate părţile şi cu nişte ochi de un verde cald… nu mi-am dat seamă că stătuse în tot acest timp lângă mine, şi nu realizasem că rămăsesem cu gura căscată până ce s-a uitat scurt la mine şi apoi a mutat privirea…

Ce idioată sunt! De cât timp stăteam cu gura deschisă?... dar e simpatic… încerc să-i atrag atenţia cumva, dar creierul meu era ca în orice altă dimineaţă: blanc… îi studiez fiecare detaliu în parte, poate se simte şi el şi se uită din nou la mine. O să încerc să-i zâmbesc cât de cald pot… cu toate că faţa mea arăta groaznic, deci ştiam deja ce efect garantat va avea…

Dar spre “norocul” meu, nu s-a mai uitat; cred că se citea dezamăgirea pe faţa mea; înainte să cobor din auobuz, îi mai arunc o singură privire, ca derămas bun şi… surpriză! Se uită fix la mine cu o privire amuzată… Am rămas şocată câteva secunde, timp în care se apropie de mine şi-mi spune încet, doar pentru mine:

“...ţi-ai luat hanoracul pe dos”…

Mă uit cu precauţie în jos şi abia mă mai pot abtine de râs. Avea dreptate. Îi spun un “mersi” ruşinat şi cobor din autobuz, hotărâtă pe direcţia baie, imediat ce aveam să întru înclădirea liceului… Doamne ce dimineaţă. Normal, doar e vineri dimineaţă, e logic.

Încerc să-mi aduc aminte despre ce visam când a sunat alarma, dar nu reuşesc. Însă am rămas cu un sentiment plin de afecţiune…

Inima ta unde e? La cheie!

Era o zi frumoasă de primăvară, păsările cântau şi cerul era albastru… ah, pe cine fraieresc; da, e o zi frumoasă de primăvară, dar a naibii de plictisitoare, că oricare alta. Am să trec peste partea cum că e luni dimineaţă, şi cam tot ce implică acest lucru; m-am trezit prea devreme, nu ştiu din ce motiv, şi mă îndreptăm spre şcoală cu mare talent. Din moment ce e aşa frumos afară, m-am gândit să merg pe jos, până la liceu… bine, şi din cauza că traficul e blocat. Încercam să nu mă gândesc prea tare la ziua de azi, şi nu pentru că aş fi avut o surpriză neplăcută, ci din simplul fapt că nu prea reuşeam să-mi aduc aminte mai nimic: am avut ceva de scris? De învăţat? Am vreo lucrare azi?... nici măcar nu mai ştiu dacă mi-am făcut ghiozdanul pentru azi, sau încă am cărţile de vineri... şi mergând aşa agale, văd ceva pe jos… un obiect mic, din metal, care strălucea în soare. Îl ridic şi-l studiez atentă: era un breloc foarte drăguţ în formă de inimă. Mă uit în sanga şi-n dreapta, să văd dacă nu cumva îl căuta cineva, sau dacă m-a văzut cineva că l-am găsit; oftez uşurată că sunt singură pe stradă la oră aia şi-l bag grăbită în buzunar. Am decis să fiu lacomă şi să nu-l mai înapoiez; e mult prea drăguţ… asta e! L-a pierdut şi gata. “Oricine ai fi, să ştii că inima ta e la mine…” şi cu toate că eram conştientă că a fost brelocul unei fete, era destul de amuzantă situaţia.

După lungi tratative şi discursuri patetice cu gardianul, am reuşit să-l conving să mă lase să intru, chiar dacă eram în întârziere. Şi cum mai erau 20 de minute până la sfrasitul primei ore, am decis că nu mai are rost să întru în clasă.

Ei bine, dacă este vreun lucru la care mă pricep cel mai bine, acela este să pierd timpul. Al meu, sau al altora. Merg pe terenul şcolii, unde mă întâlnesc cu un coleg dintr-o clasa alăturată. Ne salutăm cu un schimb de mormăieli (nimeni nu e prea vorbăreţ de dimineaţă) şi când să plece, se întoarce brusc şi-mi spune cu entuziasm: 


“Ştii că s-a transferat un elev?” 

“Nu…” 

“Mda, şi cred că o să fie la voi în clasa… ” 

“A, da?…hm.” 

În timp ce se îndepărtă mormăind ceva de genul “de ce la voi?...şi ce de un băiat? Nu putea să fie o fată?” mă gândeam dacă noul coleg o să fie interesant. Bineînţeles că îmi imaginăm tipi înalţi, bruneţi cu ochi albastii… blonzi cu ochii verzi… simpatici… cu simţul umorului… şi în secundă doi deja aveam fantezii cu Jonathan Rhys Meyers, sau Chad Michael Murray … apoi îmi aduc aminte de noul meu breloc; îl scot încet din buzunar, uitandu-mă în stânga şi-n drepta (din nou) de parcă furasem ceva. După cum am spus, eram lacomă. Îmi plăcea prea mult, dar habar n-aveam de ce. Era un simplu breloc din cine ştie ce metal, dar îmi plăcuse de prima dată de când l-am găsit. Nu sunt supersitioasa, dar intenţionăm să-l fac un talisman norocos.
“Bine talismanule, suntem doar noi doi… şi că să-ţi testez puterea… ziua de azi va trebui să fie una norocoasă!” m-am simţit up pic penibil când am realizat că de fapt vorbeam cu o bucată de metal, singură, pe terenul şcolii… 

Şi, într-un final, soneria mă trezeşte din fanteziile mele; mi-am îndesat brelocul în buzunar când am văzut că se animează atmosfera. Doamne, de unde au unii atâta energie dis-de-dimineaţă, nu pot să-mi dau seamă… Urc repede până la etajul doi (ahh! scarileee….) şi-mi verific drumul până în clasa, mai ceva că James Bond, că să mă asigur că a ieşit profesoara: *pistă e liberă*…*chh*…*terminat*…*chh*… =)) 

Intru liniştită în clasa, sperând că n-o să se întoarcă profesoară din cauza că a uitat ceva. O dată a uitat catalogul şi i-a prins pe colegii mei în plină acţiune încercând să-şi motiveze absenţele. A fost un moment de curaj maxim din partea lor. Toată stimă şi tot respectul.

Mi-am dat seamă, ceva mai târziu ce-i drept, că toată lumea era cam agitată. Mă întorc cu o faţa crispată la colegă de bancă: 

“Avem cumva test la chimie azi?... avem nu-i aşa?... spune că nu!!!!” 

“Aaaa…azi n-avem chimie…” 

“Aaa… Atunci la fizica?... nu se poate!” 

“Calmează-te! N-avem niciun test.” 

“…aha… şi atunci… de ce e toată lumea agitată?” 

“Aaa, asta! Avem un coleg nou. Şi e chiar simpatic.” 

“mda… de parcă am eu norocul asta. Un coleg simpatic, şi, de ce nu, să semene puţin şi cu Jonathan sau cu Chad, nu? 

“Ştii, e chiar…” 

“Mai lasă-mă!...din ce liceu vine?... pun pariu ce e plin de fiţe…n-o să fie decât o piesă în plus la colecţia pe care o avem deja în clasa…” 

“…în spatele tău…” 

Şi am înlemnit… mă întorc uşor, însă eram încă nehotărâtă dacă să afişez un zâmbet larg şi să încerc să clarific lucrurile cumva, sau să-mi ţin garda sus; la urmă urmei eram destul de convinsă de ceea ce tocmai spusesem. Şi îl văd…din nou…era tot el…mă uit repede să văd cu ce eram îmbrăcată şi dacă hainele erau aşa cu trebuie, la locul lor… de data asta nu-mi mai luasem nimic pe dos. El râde de reacţia mea şi se face că nu m-a auzit mai devreme. Mă fixează apoi cu privirea şi-mi spune uşor amuzat: 

“Inima mea e la tine…” 

Brusc se făcuse linişte în clasă. Toată lumea se uită la noi că la un meci de ping-pong: când la mine, când la el… Colega mea rămăsese cu gura căscată, imaginandu-şi tot felul de continuări de situaţie. Se vedea pe faţa ei că deja prevedea un final fericit. Însă numai eu ştiam de fapt la ce se referea, şi deja aveam mustrări de conştiinţa. 
Nu voiam să-i înapoiez brelocul, însă ştiam că dacă fac asta în faţa celorlalţi o să înţeleagă despre ce e vorba de fapt. Nu că m-ar fi deranjat încurcătură de situaţie; parcă vedeam fiţoasele clasei bagandu-şi unghia-n gât… dar am preferat să fiu fair-play…
 
“Aaa, a ta era?...” şi bag mâna uşor în buzunar, cu mare tragere de inimă… “Păcat! Deja începuse să-mi placă. Dar de unde ştiai că e la mine?” 

“Te-am văzut cânt l-ai ridicat de jos. Am stigat după tine, dar nu m-ai auzit. Şi nici nu cred că era posibil să mă fi auzit, la cât de adormită p
ăreai.” 

“…tot ce-i posibil …  :P”

Şi cum nu suntem în povesti cu Feti-Frumoşi pe cai albi, nu vă imaginaţi că s-a întâmplat cine ştie ce minune. Talismanul meu norocos s-a dovedit a fi până la urmă doar un breloc. Am rămas amici, iar el şi-a făcut o prietenă ceva mai târziu, din altă clasă. Însă este şi o parte bună până la urmă: două săptămâni mai târziu mi-a adus un breloc exact ca al lui, însă m-am lăsat de talismane norocoase :D

Keep Calm And Carry On



There comes that time when you feel tired of the hardships you’ve been through, and say STOP! What’s with all the drama?!… after you’ve been chocking on your own fears, after you’ve drown in your own tears so many times, and then came back to life again just to cry some more and die again… after all the confusion between nightmares and reality, you just feel engrossed with all the above, and stop…. stop the time, stop the place, stop yourself… no more pain, no more salty tears, not more whining, no more cuts and bruises…. you sit there feeling like a soldier who has lost his fight so many times before, and after this last fight is over, you’re just gonna close your eyes and surrender to the ground; you’re gonna take a break, lightin’ up a cigarette and smile back to the world that fucked you up so many times before, but somehow still grateful to be alive. No more guilt, no more tragedies, no more voices in your head telling you shit. And while lying down enjoying the silence of your smoke, you hear that song… yeah, that one! …some lost strings playing the anthem of your freedom, the one that’s been running in circles in your head, but you could never put your finger on it…. and one day it just hits you!…like a lightning … you feel the notes turning into volts running down your veins, bringing you back to life from the rotten purgatory that kept you tied down with chains… 

When the song is over, just straighten your back and smoke another cigarette and while you’re at it, take a deep breath…the air might smell like crap, but at least you can breathe!

Un Bogdan nevăzut


00:57. Sport TV. Rugbi. Nu încetez să mă gândesc la toate prostiile lipsite de importantă, din rutină mea zilnică: am udat florile? Am scos încărcătorul din priză? Dar ce-ar fi dacă aş muta patul lângă geam?... a mai trecut o oră. Eu tot n-am somn. Îmi iau telefonul şi încep să scriu. 


„Ce tot butonezi acolo?”

Ah, da, am uitat... e şi el aici. Mă uit în sus încet să văd câte din trăsăturile lui îi pot distinge în întuneric: ochii albastru-electric lucind în lumina difuză a televizorului, zâmbetul jucăuş, şuviţe negre ciufulite şi aluniţa de lângă ureche. Dap, toate sunt la locul lor exact aşa cum mi le aminteam. Mi-a fost dor de toate astea.

„Unde ai fost?”

Îmi întoarce o privire nevinovată.

„Cum adică unde am fost? Nu tu m-ai făcut să plec?”

„Hmm... chiar dacă, să nu mai dispari aşa, n-ai idee ce rău m-am plictisit zilele astea...”

„Ba cred că ştiu, nu de-aia sunt din nou aici?” îmi spune cu un zâmbet de superioritate.


Deşi urăsc să mă gândesc la toate astea, are dreptate. Adevărul e că am avut câteva zile mai bune, mai cu soare, dar s-au dus mult prea repede, parcă nici n-au fost. Şi exact atunci nu e nimeni să te întrebe ce mai faci, de parcă nu mai sunteţi personaje ale aceluiaşi joc. Da, cred că asta e, eu am murit de mult şi m-am restartat. Acum sunt cu câteva niveluri mai în urmă faţă de restul lumii.

Mă uit la el cu o privire uşor iritată.

„Ai întârziat! Ce ţi-a luat atât să te întorci? Ai uitat drumul?” şi deşi am incecat să păstrez un ton de glumă, probabil că ochii mei erau goi pentru că zâmbetul lui se stingea cu fiecare ticăit de secundar. Îşi întinde uşor mâna cu degetele lui lungi şi îmi mângâie obrazul, apoi mă ciufuleşte în joacă.

„Iartă-mă... Şi? Ce-ai mai făcut? Am pierdut ceva cât am fost plecat?”


„DA! De fapt am fost chemată la Oprah în emisiune, dar n-am putut să merg, am fost prea ocupată să-mi ridic marele premiu de la Loto cu care mi-am înfiinţat o trupă rock, tocmai ne-am întors din turneu...”

Nici nu apuc bine să termin că el izbucneşte într-un râs molipsitor de care-mi era tare dor. Are un obicei drăguţ atunci când râde, îşi lasă capul pe spate iar ochii strâns închişi şi gura până la urechi fac ca glumele mele să pară mai amuzante decât sunt de fapt. Câteodată îmi place să-i studiez cele două linii fine de pe gât şi ‚mărul’ care dansează în sus şi-n jos. Nu ştiu de ce, dar detaliile astea mi s-au întipărit în memorie.

Când îşi termină repriza de râs, se uită fix în ochii mei, cu o privire mult prea amuzată. Albastrul e puţin mai limpede acum...

„Ei bine, atunci te distrezi destul şi fără mine” şi mi-o spune cu un ton îngâmfat, moment în care sare lângă mine în pat, îşi duce mâinile sub cap şi îşi pune picior peste picior. Ce mă enervează câta importanţă îşi dă!... Dar îmi şi place, doar eu l-am făcut aşa...

„Iar eşti încălţat cu ghetele la mine în pat?! Dă-te jos!!” Încerc să-l împing în glumă, dar cu forţă, însă n-am nicio şansă, el e clar mai puternic decât mine iar toate eforturile mele zadarnice sunt parcă scoase din filmele cu proşti. După ce simt că şi ultima mea rezervă de energie e epuizată, mă dau bătută, gâfâind.


El chicoteşte.


02:31. Deja mi se face somn. Îl fixez cu privirea vreo 2 minute foarte lungi şi chiar înainte să mă înec în oceanul din ochii lui, îi spun cu voce spartă:

„Să nu mai pleci niciodată!”

Într-o secundă i-am văzut o mie de expresii pe faţă, iar în cele din urmă oftează şi zâmbeşte. Se întinde uşor spre mine şi îşi înfăşoară braţele protector în jurul meu şi mă sărută în creştetul capului. Da, asta e tot ce am nevoie!...


„Am să stau atât cât o să ai nevoie de mine.” 

Mă opresc din scris şi las telefonul de-o parte. Iar a început sezonul insomniilor... cel puţin acum am o ocupaţie.

O staţie de autobuz distanţă


Eh, hai că ar fii culmea să încep acum să-ţi scriu declaraţii de dragoste… dar dacă de asta e nevoie ca să te aduc înapoi la mine, atunci o voi face. Şi totuşi, să te aducă înapoi la mine, unde? Pentru că eşti la o staţie de autobuz distanţă. Oare de ce la o distanţă fizica aşa de mică, distanţă sufletească e atât de mare? Să-ţi spun sincer, am avut o presimţire chiar înainte să terminăm liceul şi ţi-am spus-o, dar tu m-ai calmat imediat, tocmai cu scuza asta: “stăm la o staţie de autobuz distanţă”.

Înainte era timp destul pentru de toate. De stat la ore (foooaarte multe ore), de ieşit după ore, de vorbit la telefon, am vorbit până şi prin e-mailuri. Acum nu mai e timp pentru nimic. Ne vedem foarte rar, vorbim la telefon numai când te sun eu, iar de e-mailuri nici nu mai încape vorba. Nu spun că este doar vină ta; poate că şi eu sunt prea posesivă cu tine, dar dacă nu cu tine, atunci cu cine?

Era frumos dar şi fascinant faptul că ne-am văzut în fiecare zi, timp de 4 ani de zile şi totuşi nu ne săturasem una de alta. Erau şi certuri, dar care se stingeau în maxim 10 minute :)… ai observat că certurile noastre au început să dureze mai mult după ce am terminat liceul?

Nu o să încep acum să-ţi ţin morală (şi nici nu vreau) de faptul că eşti mult prea băgată în relaţia ta actuală. Poate că aşa este un om îndrăgostit…poate…dar singurul lucru pe care vreau să-l spun este că mi-e tare dor de fata pe care o ştiam eu: independenţă, stăpână pe sine, sigură de ce vrea, cu o fire tare şi autoritară, dar săritoare şi grijulie… când te-ai schimbat aşa de mult? Abia acum am observat, cu toate că stăm la o staţie de autobuz distanţă.

Sunt convinsă că atunci când o să citeşti “scrisoarea” asta, o să-ţi dai ochii peste cap şi în secunda în care ai terminat de citit, ai să mă suni şi să-mi scoţi ochii şi ai să mă contrazici pentru fiecare lucru pe care l-am afirmat despre tine… şi totuşi, eu nu-ţi reproşez nimic… astea sunt doar lucrurile pe care le gândesc acum… ţie nu ţi-e dor de noi aşa cum eram atunci? De fiecare proststie pe care o făceam la comun, cum copiam la lucrări şi inventam metode noi (şi cum mai eram şi prinse), când făceam planuri cum să-i păcălim pe ai mei să mă lase mai mult afară (şi ce bine era când mai şi reuşeam), de planul nostru cu Razvan şi covrigul (a.k.a. cercele şi trapezii), cum mergeam noi două în parc în rochiţe de vară, că să atragem toate privirile (păcat că parcul era cam gol) … sau când am ieşit prima dată cu tine în colanţi şi am jurat că nu o voi mai face vreodată (aici nu mai comentez…) :))… sau când ne-am îndrăgostit amândouă de acelati tip >:)…de obiceiul nostru a ţine mingea de volei în mâna atunci când ne venea rândul să vorbim (apoi ne loveam cu ea în cap că două idioate:)) ) …

Nu-mi place că tot timpul respingi ce vreau să-ţi spun şi nici nu încerci măcar o dată să te gândeşti puţin la ce mesaj încerc să-ţi trimit de vreo 7 luni încoace…Prietenii cei mai buni sunt pe viaţa, tu ştii asta şi eşti de acord. Dar care e diferenţa dintre noi şi doi prieteni obişnuiţi, dacă faptul că ştim atât de multe una despre alta şi toate lucrurile prin care am trecut nu ne mai ajuta cu nimic acum?

Da ştiu, o să-mi reproşezi că şi eu m-am schimbat şi în cele din urmă o să încerci să dai vina pe mine. Da, m-am schimbat. De ce? Petru că am fost nevoită să mă descurc singură într-o lume care m-a refuzat de la bun început. Ţi-am spus şi o s-o spun de câte ori este nevoie: nu ştiu unde aş fi fost acum dacă tu nu te-ai fi apropiat atunci de mine. Ai spus că m-ai văzut ca pe o provocare şi că ţi-am stârnit interesul. Evident, acum nu mai reprezint niciun interes pentru tine, din moment ce uneori am impresia stupidă că mă eviţi fiind că te-ai săturat de mine. Şi spun stupidă nu pentru că aşa ar fi, ci pentru că nu e fondată pe ceva anume, este doar o presupunere de-a mea … sau poate din cauza că tu, chiar dacă ai ştii că aşa e, n-ai putea s-o recunoşti. Tu dintre toţi oamenii, nu-mi întoarce spatele!

Poate că tu eşti fericită acum, aşa cum eşti. Dar asta nu înseamnă că eu nu mai am nevoie de tine. Obişnuiai să fii acolo când un eveniment important se petrecea în viaţa mea… au trecut atâtea, tu unde ai fost? Când vorbesc cu tine nu mai aud interesul, curiozitatea pe care le auzeam inaite. Obişnuiai să-mi ceri sau să-mi dai până şi cele mai idioate detalii înainte. Acum nici nu mai avem subiect de discuţie când vorbim, e mai multă linişte decât dialog. De ce mă excluzi? Eu nu mai sunt aşa importantă, nu?... dar nu mă supăr…nu vreau să încerci să-mi demonstrezi contrariul la ce am scris eu aici şi să te forţezi să mă suni mai des, doar aşa, că să-mi arăţi mie că mă înşel… nu vezi diferenţa? Eu am ştiu de mult că tu m-ai exclus, tu când ai să realizezi? Probabil că subconştientul tău ştie deja, acum tot ce trebuie să faci este să încetezi să te mai minţi. Tot ce te rog este să te gândeşti bine-bine la ce am scris eu aici. Nu mă sună imediat când termini de citit, pentru că mai mult ca sigur ai să fii nervoasă şi plină de reproşuri. Doar mai gândeşte-te. Poate că totuşi nu sunt eu paranoică şi ceva chiar s-a schimbat între noi… chiar dacă stăm la doar o staţie de autobuz distanţă… :)

Scrisoare de duminică

Chiar trebuie să am celeaşi reguli tot timpul, pe care nu trebuie să le încalc? Pur şi simplu mă simt ca pe un teren minat: un pas greşit şi “click-BOOM!” Ce-i drept, de data asta n-am auzit decât “click-ul” şi încă aştept cu ochii strâns închişi şi cu mâinile peste urechi să se audă mult aşteptatul “BOOM!”
Dar ce? Eu n-am voie să explodez? Ce dacă n-am făcut încă “click”? Dar aşa este, într-o lume în care peştele cel mare îl mănâncă întotdeauna pe cel mic nu mă miră faptul că sunt tot timpul ultima care are voie să vorbească, dacă se mai întâmplă şi luxul asta.

Bine, bine, dar… dacă vorbesc, cine mă ascultă? Acum ştiu cum se simt actorii care sunt tot timpul ultimii şi tocmai atunci când începe să-şi spună replicile bine memorate, sala se goleşte. Bietul de el. A, nu, nu-i port milă, pentru că ar însemna să-mi port mie milă, iar asta nu se va întâmpla niciodată! Sau…cine ştie; nimic nu mă mai miră la mine. Mă comport ca un nebun de câteva zile: plâng-râd… apoi râd-plâng. N-ar fi asta o problemă, pentru că e benefic să te descarci din când în când, însă se petrece mult prea des şi mult prea brusc. Depresie. N-am nevoie de aprobarea unui medic psihiatru ca să ştiu. O simt. Trist, nu?
Dar am totuşi atâtea lucruri pe care simt neastâmpărul să le rostesc. Un prieten mi-a spus: “Asta e furie refulată… ai să faci cancer.” Doamne păzeşte, asta mi-ar mai lispsi acum! Dar totuşi, are dreptate.

Nu sunt mai multe surse de stress, ci doar una… dar bună. Să o estompez? Cum? Atâţia ani am pus milioane de planuri la cale că să o reduc măcar, dar fără rezultat. Şi creste din ce în ce mai mult. Poate că se hrăneşte din stresul meu. Poate că are o satisfacţie sadică atunci când sunt eu cu nervii la pământ. Sunt aşa de curioasă să aflu ce gândeşte… pentru că sunt ferm convinsă că nu-l interesează ce gândesc eu. El crede că-mi face un bine, dar am ajuns la concluzia că asta este de fapt camuflajul faptului că el chiar se distrează văzând cum mă chinuiesc. Exact ca nişte copilaşi ce chinuiesc o vieţuitoare mică până la epuizare, apoi vieţuitoarea ataca. Dar eu… când atac? Ei bine, o data şi-o dată tot am să atac; şi, Doamne, ce lovitură de stat o să dau. Nici Ceausesc nu s-a aşteptat la lovitură primită, dar ce n-o să se mai aştepte el! O să fie ca… dărâmarea Zidului Berlinului…nu! Mai rău! O să fie: tăierea crăcii de sub picioare! Da, e un titlu perfect!
Şi apoi ce? O să-mi sară în cap? Să-mi spună câte a făcut el pentru mine şi că “în halul asta îl răsplătesc?”…nuuu… de fapt, da!

Oare ce se întâmpla atunci când picătura umple paharul? Sau când lumea se întoarce cu susul în jos? De fapt, lumea cu susul în jos n-ar fi aşa o tragedie… Şi-aşa toate au luat o întorsătură de 180 de grade, de exemplu: acum nu mai iau copii bătaie de la părinţi, ci invers. De fapt, rostul bătăii (dacă are) nu l-am înţeles niciodată, dar era primul exemplu care mi-a venit în minte.

Dar pur şi simplu nu mai pot să rabd! Într-o zi chiar am să sar pe geam şi am să alerg cât pot, până la Constantă, o să caut cel mai apropiat dig şi o să mă arunc cu atâta poftă, triumfând în momentul în care o să ating apă sărată şi rece că gheaţă. Da! Evadarea perfectă…!

Dar până atunci, eu ce fac? încotro mă îndrept? Da, n-am nici un refugiu, dar nici nu mă aştept să găsesc vreunul. Te-ai plimbat vreodată pe un câmp pustiu în timp ce plouă cu găleata? Nici eu; doar că, dintr-un oarecare motiv, ştiu exact cum e. De fapt, cred că ştiu cum e si pe grindină.

Da, am o mulţime de oameni în jurul meu, si nu, nimeni nu mă poate ajuta. Dar nici nu vreau. Trebuie să am şi eu ceva cu care să mă mândresc dupa ce se termină totul, nu?... dar când se va termina?

Nu mă simt bine, pentru că e ca şi cum sunt într-un război de una singură. Dar am destulă muniţie. Trebuie doar să fie cineva, undeva, care să-mi strige cuvinte de încurajare potrivite. Dar cine? Lumea oricum e prea grăbită ca să se uite în jurul ei şi să vadă ce se întâmpla de fapt. Ce ciudat este atunci când faci numai bine celor din jurul tău şi-i ajuţi să se ridice, după ce şi-au recăpătat echilibrul, te împing ei pe tine. Din nou trist, nu? Dar şi mai ciudat este că am arătat tuturor aceeaşi faţă, însă puţini au văzut ceva bun în ea.
Da, sunt şi oameni care te cred şi le pare rău pentru tine. Urât sentiment. Şi chiar dacă încearcă ei să înlocuiască ceea ce-ţi pliseste, nu e acelaşi lucru. E ca atunci când îţi lipsesc piese importante din puzzle şi încerci să le înlocuieşti cu altele care, după ce că au şi culori diferite de restul puzzle-ului, nici măcar nu se potrivesc.

Eu am avut nevoie şi încă mai am, mai mult că oricând, de atenţia unei singure persone. Şi tocmai de acolo a venit cel mai puţin. Adică deloc! Am acum în suflet un dulap mare plin cu sertare, majoritatea goale. Sertarul pentru ÎNCREDERE-gol. RESPECT-gol. SUSŢINERE-gol. Acum aştept să se umple, dar de unde, nu ştiu.

Trăiesc ca într-un film mut, lumea mea nu mai are de mult culori (cineva a avut grijă să toarne clor pe ea!) şi spun mut, pentru că nu mai am dreptul la cuvânt. De fapt, nici nu ştiu dacă l-am avut vreodată. Poate că într-un viitor apropiat mă voi întâlni cu Charlie Chaplin şi-l voi învita la o cafea. Dar totuşi, până şi filmele mute au replică. Ale mele unde sunt?
Lăsând gluma la o parte, tragedia mea încă nu are final, dar nici nu-i pot prezice unul. Vă las în suspans până la episodul următor. Cert este că între timp, cred că am făcut “click”… urmează un mare “BOOM!” dar nici pe primul nu l-am auzit încă… dacă se vor auzi două “BOOM”-uri simultan?