M-am întors din nou de unde am plecat. Nu că n-aş fi avansat deloc, doar că nu m-aş fi gândit că de data asta m-ar fi afectat cu ceva. Când am pornit la drum, mi-am promis că nu mă voi mai ataşa de nimic: nici de locrui, nici de peisaje, nici de oameni…
Mi-a luat ceva să-mi repar pana de la maşină. Cu toate că mi-am luat permisul doar de 2 luni, mă consider o şoferiţă destul de precaută, doar că la mecanică, las de dorit. Nu este chiar domeniul meu şi indiferent cât de mult mi-ar explica cineva cam cum stă treaba, îmi intră pe-o ureche şi-mi iese.. de fapt nu-mi intră deloc, informaţia trece pe lângă urechile mele fluierând. O dată chiar m-am gândit să pictez componentele de sub capotă de diferite culori, poate aşa le reţin mai uşor.
Oricum, de îndată ce un şofer binevoitor de vreo 50-60 de ani a oprit să mă ajute cu maşină, am putut resufla uşurată. Nu de alta, dar mă simţeam de-a dreptul penibil să stau pierdută pe-o străduţă necunoscută, timp de câteva ore bune, uitandu-mă la roata dezumflată şi gandindu-mă într-un mod retoric de ce nu mi-am luat cric-ul la plecare. Eh, fată cu capul în nori, mi se scuză. În fine, în cele din urmă m-am dat bătută şi m-am sprijinit de maşină şi-aşa prăfuită, gândindu-mă la posibilităţi. Nu aveam pe cine să sun să vină în ajutorul meu, dar asta şi pentru că nu aveam idee unde sunt şi cum am ajuns acolo. De fapt am o idee, iar aceea este că m-am luat după indicaţiile false ale celor din jur. Din moment ce GPS-ul meu s-a stricat acum o săptămână, iar hartă nu am avut bine-voinţa s-o pun în torpedou, am rămas că o moluscă la soare, aşteptând să se întâmple o minune.
În timp ce stăteam şi contemplam în absenţă situaţia în care am intrat, deodată văd o maşină că se opreşte uşor lângă mine. Era un Tico albastru marin, puţin prăfuită, la volanul căreia se afla un bătrânel de vreo 50 şi ceva de ani, îmbrăcat ca un ceauşist, dar cu o figură veselă şi nişte ochelari de vedere rotunzi. În timp ce se dădea jos din maşină, cu foarte mare grijă, îmi cântăream în minte care sunt posibilele motive pentru care a oprit: eu n-am făcut autostopul, nici măcar nu eram cu faţa înspre sosea, mă uităm pur şi simplu în sus, că o dobitoacă… poate asta l-a convins!
“Ai ceva probleme, don’şoară?”
De îndată ce a rostit apelativul acela, mi-am dat seama că a oprit doar pentru a se amuză copios, aşa că m-am decis să fiu sarcastică:
“Absolut niciuna! Mi-a oboist piciorul pe pedală şi m-am gândit să iau o pauză.”
“Aşa este, vremea e numai bună pentru un popas. Dar ia spune-mi, merge bine roata aia? Cred că e model nou pe piaţă, poate am să-mi iau şi eu una, cred că are aderentă mai bună.”
Simţind că bătrânul îmi răspunde la sarcasm tot cu sarcasm, m-a buşit puţin râsul, măcar vorbim aceeaşi limbă.
“Sigur că da! De fapt, mă gândeam să le dezumflu şi pe celelalte, să mă scutesc de nişte bani, ştiţi ce scumpe sunt modelele astea noi? Te fură pe faţă, nu alta!”
“Chiar aşa! Păi dacă tot m-am oprit să-mi întind şi eu oasele puţin, aş putea să te ajut cu dezumflatul, pare treaba grea, de bărbat!”
Începea deja să mă enerveze. Pesemne că am avut dreptate, n-avea de gând să mă ajute, ci doar să mă ia peste picior.
“Mdaaa… păcat că v-a trecut vremea…” spun, cu puţin mai multă ură decât plănuisem.
“Corect… păi, în cazul ăsta…” spuse în timp ce se întoarse spre propria maşină. Începusem să mă panichez puţin. Singură persoană care se oprise din proprie iniţiativă avea de gândsă pornească din nou la drum şi nu cred că aş fi găsit alta care m-ar fi putut ajuta în scurt timp… şi oftând adânc, îi răspund, cu cu tonul ridicat, să fiu sigură că mă aude:
“…n-am cric!...”
Dar nu s-a întors spre mine; cred că s-a supărat cam tare. Doar la ce să te aştepţi, la felul în care i-am vorbit, am noroc că nu mi-a ţinut o predică despre tineretul din ziua de azi.
Ajuns la maşină, a trecut pe lângă portiera deschisă, la care nici măcar nu a întors privirea şi s-a dus direct spre portbagaj, de unde văd că scoate un cric. Fantastic! Bătrânelul ăsta chiar că-şi bate joc de mine, dar sunt un pic amuzată de atitudinea lui şi de faptul că în ciuda situaţiei penibile create, bătrânul chiar voia să mă ajute.
Am râs ca pentru mine, în timp că mă îndreptăm spre portbagaj să-mi scot roata de rezervă.
“Ai mai schimbat o roată până acum?” mă întreabă bătrânelul pe un ton sceptic.
“Nu prea…” îi răspund mai mult ruşinată, pentru că văzusem de atâtea ori cum se schimbă şi ştiam teoretic, dar nu m-am încumetat s-o schimb niciodată până acum, profitând de persoanele din jur.
“Mă gândeam eu…” zise bătrânul şi apoi râse încet că pentru el. “Şi nepoata mea era la fel, tot timpul mă ruga să-i mai repar câte ceva la maşină.”
Această ultima frază o rostise puţin absent, că lovit de melancolie. Doamne, sper să nu fie una din poveştile alea dramatice, în care ar trebui să-l consolez pentru orice i s-ar fi întâmplat acelei fete! Niciodată nu m-am priceput să-i consolez pe ceilalţi şi dacă o făceam, nu eram prea convingătoare.
“ăăăăă… şi ea unde este? ” mi-a fost cam teamă să întreb, dar n-aveam încotro, situaţia mi-o ceruse cumva dar şi curiozitatea. Mă uit în direcţia opusă, că şi cum aş încerca să găsesc o siluetă în depărtare, dar cu urechile spre bătrân, pregătită pentru răspuns.
“E plecată în străinătate de 3 ani.”
Doamne-ajuta! Bine că e în viaţă!
“Înseamnă că o duce bine acolo, dacă a rezistat atâta timp.” Zic eu încercând să îndulcesc situaţia.
“Cu asta mă consolez în fiecare zi!”
Doar uitandu-mă la expresia bătrânului, îmi puteam da seamă cât de mult îi ducea dorul. Eu nu cunoşteam acest dor, n-am avut parte de el până acum, dar eram cumva atrasă de expresia şi sentimentele pe care le purta bătrânul în acel moment.
“Ştii, seamănă foarte mult cu tine!” zise acesta, iar în timp ce zâmbeam că o idioată, gandidndu-mă la adevăratul motiv pentru care se oprise să mă ajute, bătrânul adăugă: “…doar că e mai puţin obraznică…”
Am roşit instantaneu şi mă fac că plouă încercând să număr căi verzi pe cerul senin.
“Gata!” zise bătrânul, în timp ce se ridică scuturandu-se de praf şi luându-şi cric-ul de jos.
Îi eram extrem de recunoscătoare acestui bătrân necunoscut şi mi-a trecut prin cap chiar să-l plătesc pentru munca depusă, dar eram ferm convinsă că nu va accepta, aşa că m-am gândit să-i ofer ceva ce nu putea refuza şi cu siguranţă i-ar prinde mai bine decât nişte bani. Aşa că m-am îndreptat spre el hotărâtă, i-am rostit un “Mulţumesc!” ferm şi l-am îmbrăţişat strâns, aşa cum fac bunicii mei cu mine. Cu siguranţă nu s-a aşteptat la acest gest (mai ales din partea mea) şi a început să râdă zgomotos, după care, cu o privire sinceră a raspus “Şi eu mulţumesc!”. În timp ce se îndreptă agale spre maşină râzând încet, i-am strigat în urmă ”Sper să va vedeţi nepoată în curând!” iar el mi-a raspus cu un zâmbet şi-o unduire de mâna.
În timp ce încă mai derulăm în minte întâlnirea de mai devreme, realizez că începea să se întunece, aşa că am pornit şi eu din nou la drum… dar încotro? Mă pierdusem pentru că intrasem pe tot felul de străzi care mai de care mai ciudate, dar care mi-au stranit curiozitatea cumva. La început intrasem pe-o stradă lungă, strada “Mircea Vodă”, încântată de peisaj şi clădiri, ca mai apoi să-mi dau seama că nu prea mă voia acolo; după porţiunea aceea atrăgătoare, asfaltul a început să fie din ce în ce mai găurit, mai murdar, până când m-am trezit într-o zona pustie, unde nu era pic de viaţa. Minunat! Am hotărât să mă întorc, dar Doamne, ce mai stradă lungă, cât 2 ani de zile!!
În cele din urmă am intrat înapoi pe şosea şi am mai mers ceva, ca să intru pe-o altă străduţă, frumuşică foc! Stradă “Dragoş Vodă”. Cam îngustă, dar drăguţă. În timp ce mergeam uşurel, admirând, am ajuns într-un şantier în plin lucru. Străduţă era închisă! Superb, i-ar costă aşa mult să pună şi ei nişte indicatoare la intrare?! Să ştie omul în ce se băgă sau dacă mai e cazul să se mai bage!
În timp ce mă îndreptam spre şosea, încă destul de ofticată că n-am ajuns nicăieri pe acea străduţă, am decis să opresc puţin să iau nişte aer ca să mă calmez. Mi-ar prinde bine. Am parcat uşor pe marginea străzii şi am păşit în aerul rece al serii. Gata, de acum nu mă mai întorc! Dată viitoare am să mă gândesc bine pe ce stradă să întru şi dacă se merită să încerc sau nu, dar n-am să mă mai întorc. N-are niciun rost… dar asta imediat ce am să ies de pe “Dragos Vodă”, oricum mai am puţin :)