Încerc să le ignor, dar oare poţi scapă de picătură chinezească? Era Danny, evident, încerca să mă trezească de vis-a-vis din camera lui, aruncând în geamul meu cu tot ce prindea în mâna: de la ghemotoace micuţe din hârtie până la seminţele cu care ar fi trebuit să-şi hrănească papagalul.
Nu pot să zic că am o viaţă tristă, dar ultima perioada nu a fost chiar cea mai fericită. Azi se împlinesc 7 luni de când m-am mutat şi pot spune că mi-am făcut câţiva prieteni la nouă şcoală. Nu ştiu cum se procedează, dar eu când mă ataşez de cineva, o fac atât de puternic încât parcă m-aş lipi şi fizic de oamenii la care ţin. Dar, după cum spuneam, nu aveam de ce să mă plâng, lucrurile mergeau bine pe la şcoală. Cel puţin în general...
Trebuia să-mi întrerup şirul gândurilor să scot steagul alb, altfel ar fi continuat la nesfârşit... mă ridic hotărâtă şi scot capul pe geam. Frigul era mai înţepător decât aş fi crezut. Prin ceaţa somnului, am avut impresia că l-am surprins chiar înainte să arunce din nou în geam; de data asta erau tot cocoloaşe micuţe de hârtie. Iau una de pe pervaz şi o desfac: notiţele de la geografie.
-Ştii, dacă o să continui aşa, o să rămâi corigent la Geografie! Îi spun eu într-un căscat lung.
-'Neaţa! Ţi-a luat cam mult, aproape că am rămas fără muniţie. Încep să cred că faci la ambiţie şi că de fapt nu-ţi place să te trezesc aşa dimineaţa...
-Ei, na! Câtă inteligenţă! Eşti cumva rudă cu Sherlock? Spun eu râzând, dar nu apuc să mă amuz prea mult că mă trezesc cu un bulgare de zăpadă în faţă. Acela a fost momentul în care m-am trezit de-a binelea. Şocul şi răceală zăpezii m-au îngheţat pentru câteva secunde. Mă uităm la el cum râdea şi nu-mi venea să cred cât tupeu a avut să facă una că asta... o să plătească scump!
Tocmai mă pregăteam să-i spun ceva „de dulce”, dar se opreşte din ras, se uită fix la mine cu zâmbetul până la urechi şi-mi spune pe un ton scăzut:
-La mulţi ani!
A!.... da... de-asta nu voiam să mă trezesc.
Nu am fost niciodată fană a zilelor de naştere. De fapt, asta cred că e valabil numai pentru mine. Zilele altora de naştere îmi plac. De obicei, eu sunt cea care da tonul şi face în aşa fel încât sărbătoritul să se simtă cel mai bine dintre toţi. Şi de cele mai multe ori, chiar îmi iese. Dar când vine vorba de zilele mele de naştere, aş prefera , dacă se poate, să stau în casă toată ziua, cu pilota în cap şi să nu ştiu de mine. Sau, să nu ştie nimeni şi să trec neobservată. Şi acum ar fi fost momentul potrivit să fac asta, pentru că e prima zi de naştere de când m-am mutat, doar că Danny i-a auzit pe părinţii mei vorbind zilele trecute şi s-a prins repede. O sta el prost cu cititul, dar e tare isteţ şi are un mare talent de a descoase oamenii fără că ei să-şi dea seama... şi din moment ce se înţelege bine cu foarte multă lume de la şcoală, sunt convinsă că deja a aflat tot liceul. Toată noaptea n-am visat altceva decât baloane roz prin toată clădirea liceului şi inscripţii cu „La mulţi ani!” iar când ajungeam în clasă, pe scaunul meu erau multe petale de trandafir, iar lângă banca o cutie imensă din care ieşea un stripper cu urechi de iepuraş pe cap ... Doamne, mi se ridică părul numai când mă gândesc !...
-Nu ştiu cum să-ţi zic, domnişoara sărbătorită, dar dacă nu-ţi mişti rangul mai repede, sigur o să întârziem... şi mai e şi ziua ta, o să-ţi faci o intrare proastă, să ştii!
-Hai, mai lasă-mă! Şi îi trântesc geamul în nas.
Încă eram supărată pe el că mi-a aruncat bulgărele în faţă. Asta era scuza perfectă că să-l pot evita toată ziua. Dar la cum îl ştiam eu pe Danny, sigur mă va face să râd şi n-am să-mi pot ţine garda sus prea mult timp. Asta îmi plăcea dar îmi şi displăcea în acelaşi timp.
Şirul gândurilor mi-a fost intrerupt de ceasul care îmi arată o ora ireal de târzie! Nu-mi venea să cred că în 15 minute trebuia să plec! Nu ştiu cu ce viteză a luminii m-am mişcat, dar am reuşit să plec cu o întârziere de doar 5 minute.
El mă aştepta afară, cu mâine în buzunare şi cu fularul tras peste gură şi urechi. Eu îl ignor şi îmi văd de drum, încercând să îmi închid haina şi să-mi fac potecă prin zăpadă care probabil avea în jur de 30 de centimetri. El se ia după mine şi încerca să-mi atragă atenţia cu tot felul de detalii nesemnificative pentru mine la acel moment: eram supărată pe el. Şi dacă mă pricep la ceva, aceea e să ignor oameni. Ar trebui să am un Oscar pentru asta. În cele din urmă el se plictiseşte şi mă ia prin surprindere, încercând să-mi tragă fularul. Eu reuşesc să-l prind de un capăt, iar el cu celălalt îmi înfăşoară bine-bine nasul şi urechile.
-Tu nu vezi ce frig e afară! Vrei să răceşti chiar de ziua ta! Îmi spune cu o faţă teribil de serioasă.
Îmi dau ochii peste cap şi cedez. Adevărul e că ignoratul începea să mă plictisească şi pe mine. Nu ştiu cum de îmi ieşea aşa de bine acasă, acum parcă nu mai are niciun rost.
-Tu eşti nebun?! Vrei să mor...?!
Şi trag disperată de fular pentru că îl strânsese atât de tare că îmi simţeam pulsul în urechi, moment în care el mă îngână, continuându-mi ideea pe acelaşi ton:
-„...chiar de ziua mea!”
-Încetează, te rog!
-Nup.
-....
-Uite ce e, înţeleg că nu îţi plac zilele de naştere, mă rog, a ta cel puţin, dar nu vrei să-mi spui şi de ce?
-Pur şi simplu nu-mi place.
-De ce?
-Pentru că nu pot să spun că am avut parte pana acum de evenimente prea plăcute de ziua mea...
-De ce?
-Pentru că s-a întâmplat ori să primesc o veste proastă, ori să am parte de alte chestii mai puţin plăcute....şiiii... nici atenţia aia exagerată nu mă încânta prea tare...
-...şiiii?...
-...şiii aş prefera mai degrabă să trec neobservată decât să am parte de cine ştie ce...
-Ei bine, azi poţi să stai liniştită, consideră că ai un talisman norocos cu tine! Îmi spune el cu zâmbetul lui extraordinar de vesel, moment în care mă ia de mâna. Parcă ar fi fost ziua lui; n-ar vrea oare să facem schimb de locuri?
Nu e prima dată când Danny mă ia de mâna. El aşa e de obicei, care-free şi fără nici un fel de reţinere. La început mi s-a părut tare ciudat şi mi-a luat ceva timp să a obişnuiesc. Iniţial credeam că toate zâmbetele alea ale lui şi gesturile spontane de afecţiune sunt tentative disperate de flirt, dar ceva mai târziu, când a început şcoală, am obervat că aşa e aproape cu toată lumea. O persoană retrasă ca mine, nu putea să înţeleagă asta. Dar am să-l accept aşa cum e, la urma urmei nici comportamentul meu nu e unul prea normal.
Când am ajuns în sfârşit la şcoală, după ce ne-am salutat prietenii, am observat cu stupoare că niciunul dintre ei nu mi-a adresat niciun fel de urare. Când ne îndreptam spre clasă, m-am apropiat de el şi i-am tras fularul în jos că să-i pot spune cu voce scăzută:
-Tu chiar n-ai spus nimănui?!
-Uite ce e: o fi ăsta un orăşel mic şi liniştit, dar chiar nu e nevoie de dramă. Probabil că mâine ar fi apărut ştire în gazeta liceului: „Tânăr student de doar 19 ani găsit fără suflare în zăpadă. Motivul decesului: sufocare prin strangulare cu propriul fular. Suspectă este o tânăra studentă care îşi sărbătorea ziua de naştere chiar în data crimei...”.
-Pfft...credeam că altceva în afară de glumiţe vesele nu ştii! Spun râzând în hohote. Deşi, ideea cu fularul nu e rea, o s-o păstrez pentru mai târziu.
-Pot fi şi macabru, dacă e necesar, însă nu azi, nu vreau să-ţi stric ziua de naştere, spune el, făcându-mi cu ochiul, după care grăbeşte pasul şi o ia prin faţa mea, mergând înainte. Câte aere îşi dă câteodată...
-Mda, oricum ziua abia a început, încă mă aştept la vreo surpriză tembelă-...
Dar nu am apucat să termin bine fraza, că se opreşte brusc în faţă mea, iar eu n-am mai putut evita impactul aşa că mi-am turtit puţin nasul în spatele lui. Mă pregăteam să ţip la el, dar înainte să scot vreo vorbă, mi s-a părut că aud „uite şi surpriză...” pe un ton sarcastic.
-Eşti nebun?! Tu chiar mi-ai adus un stripper??
-Ceee?! Nuuu, eu vorbeam de...
Şi nu am mai înţeles nimic din ce spunea, după ce am văzut ceea ce văzuse şi el. Noul cuplu al liceului. Povestea e simplă: fata nouă în liceu, timidă şi încăpăţânată, se împrieteneşte cu prima persoană care i se pare compatibilă cu ea, ceva mai târziu îşi da seama că avusese dreptate şi devin prietene foarte bune. În cele din urmă apare un tip în peisaj. Fata nouă se îndrăgosteşte la prima vedere. Prietena ei le face cunoştinţă cu el şi se împrietenesc. Ceea ce nu ştia ea era că prietena ei era şi ea îndrăgostită de acest tip, aşa că şi-a făcut mişcarea mai repede, că să nu i-l fure. Şi bineînţeles că i-a ieşit şi au format un cuplu. Sfârşit. Doar că nu este unul fericit pentru toată lumea. Fata cea nouă rămâne şi fără tip, dar şi fără prietenă.
Pe fundal, Danny trăncănea ceva legat de „..dacă ştiam că asta îţi doreşti de ziua ta, o rezolvăm, ştii, am un văr care e dansator şiii...” dar în mare nu înţelegeam ce zicea, mintea şi privirea mea erau în cu totul altă direcţie. Am închis ochii puţin, că să-mi adun gândurile, apoi mă uit fix la Danny, cu un zâmbet nervos şi îi spun sec:
-Bogdan... am nevoie de puţină linişte...
El s-a oprit în mijlocul frazei, cu mâna in aer, încercând să-şi dea seama ce să facă mai departe. Expresia feţei lui era de parcă aştepta o explozie, care însă n-a venit. Ştiam că tot trăncănitul ăla de mai devreme era că să-mi distragă mie atenţia, dar din secundă în care i-am pronunţat numele întreg, a înţeles că planul lui nu funcţiona. Era ca un semnal că joaca s-a terminat.
Eu mă duc ţintă spre clasă, cu el pe urmele mele. Simţeam privirea Biancăi pe faţa mea, parcă mă ardea. Danny se aşează în spatele meu fără să scoată vreo vorbă. De acum încolo eram o bombă cu ceas. Deşi la început mă enerva că juca rolul ghidului şi insista să fie cu mine pretutindeni, azi mă bucurăm într-un fel că îşi mutase locul din bancă mai aproape de mine. Poate eram eu o bombă cu ceas, dar îmi doream foarte tare să-şi folosească isteţimea şi s-o dezamorseze cât de curând, până să apuc să fac vreo scenă.
În timp ce îmi aşezam lucrurile, observ un bilet în bancă, împăturit bine, iar pe spate scria „Îmi pare rău”. Recunoşteam scrisul Biancăi. Am rupt biletul şi l-am aruncat la coş. Danny mă privea cu coada ochiului cum am făcut drumul până la coş şi înapoi, iar când m-am aşezat, se apleacă spre mine şi îmi şopteşte „Ştii, dacă vrei să mergem să ne îmbătăm, acum ar fi momentul să plecăm, până nu intră profesorul...”
Da, asta era! Replică ce avea să dezamorseze bomba... bineînţeles că am bufnit în ras, dar mâinile încă îmi tremurau de nervi. Poate că nici nu-mi plăcea aşa de tare tipul ăla, dar felul în care Bianca a acţionat, cu siguranţă nu a fost ok.
-De îmbătat e cam devrme, dar ceva cu ciocolată ar merge la fix!
El începe să radă, lăsându-şi capul pe spate, etalând dansul victorios al omuleţului de la gât. Da, era un râs victorios. Mă enervează foarte tare când câştigă în favoarea mea iar el ştie asta. Şi e orgolios.
Îl văd că îşi ia geanta şi da să iasă din clasă. Eu nu apuc să strig după el că uşa se deschide, iar în prag apare profesorul. Luat la întrebări, Danny răspunde cu un zâmbet larg:
-Îmi pare rău, trebuie să-l găsesc pe Charlie, e urgent. Şi iese din clasă.
Bineînţeles, nimeni nu ştia ce-a vrut să spună de fapt, nici măcar eu, iar profesorul a început să bombăne ceva legat de seriozitate şi de examenele ce aveau să urmeze. Aveam să-l interoghez bine când se va întoarce.
Când s-au terminat orele în sfârşit, Danny nu era pe nicăieri. Am ieşit în curtea şcolii şi mă uitam în jur; îl văd ghemuit lângă poartă, aplecat peste ceva, dar nu îmi dădeam seama ce făcea. M-am apropiat tiptil de el, destul că să văd că se chinuia să aprindă o lumânare. Apoi se ridică uşor şi cu grijă îmi arată ce ţinea în mâna: o brioşă cu ciocolată, ce avea o lumânare aprinsă în vârf, pe care a stins-o vântul rece în câteva secunde.
-Să ştii că fabrică lui Charlie era închisă şi am fost nevoit să merg la hypermarket. La mulţi ani!
A!... Charlie.... Charlie şi fabrica de ciocolată...
Eu mă uit perplexă la el, dar a trebuit să-mi mut privirea pentru că simţeam că mi se urcă sângele în obraji, în ciuda vântului aspru. Îl apuc de fular, îl trag spre mine şi îl lovesc uşor peste cap.
-Tu eşti nebun? Chiar vrei să rămâi corigent la geografie?
Însă nu-mi puteam stăpâni zâmbetul şi aproape că îmi veniseră lacrimi în ochi. Ziua de azi a fost mult prea încărcată. Dar partea ciudată era că nu mai eram supărată deloc. Cumva a anticipat că nu mai vedeam bine pe unde merg, fiind că aveam privirea aglomerată de lacrimi, aşa că îşi ia geantă de jos, mă ia de mâna şi ne îndreptăm spre casă. Nu am fost atentă dacă am mai păţit aşa până acum, dar de data asta simţeam furnicături în palmă şi puteam să jur că aveam palpitaţii. Dar erau constante şi ritmate. Preţ de câteva momente lungi, nu înţelegeam ce se petrece cu mine, dar în cele din urmă, confuzia s-a risipit lăsând loc neîncrederii şi şocului. Nu-mi venea să cred ce mi se întâmplă. Oare cum am ajuns aici? În cele din urmă mi-am făcut curaj să ridic privirea din pământ. Eram curioasă să văd ce expresie are el. Oare ceva de la mine s-a transmis şi la el? Oare simţea şi el cum mă furnică palma?
Dar în clipa în care era să-i întâlnesc privirea, mă trezesc, incruntandu-mă. Era dimineaţă. Mâna îmi amorţise complet iar palma mă furnica groaznic de tare. Nu-mi venea să cred ce tocmai visasem. Iar el?!....
.jpg)


.jpg)
