luni, 14 octombrie 2013

Danny si fabrica de ciocolata

La cât de somn îmi era, cu greu puteam distinge zgomotele din jurul meu: cel produs de centrala termică, cel de la parter, al părinţilor mei care se grăbeau să plece la serviciu şi în cele din urmă cel al câinelui care lătra în urmă lor, dupa ce plecau, în suspine disperate de a-l lua şi pe el cu ei. Apoi linişte... dar nu pentru mult timp, pentru că încep să disting alte zgomote, pe care deşi le-aş putea recunoaşte oricând, mi-aş fi dorit să nu le fi auzit şi în dimineaţa asta...

Încerc să le ignor, dar oare poţi scapă de picătură chinezească? Era Danny, evident, încerca să mă trezească de vis-a-vis din camera lui, aruncând în geamul meu cu tot ce prindea în mâna: de la ghemotoace micuţe din hârtie până la seminţele cu care ar fi trebuit să-şi hrănească papagalul.

Nu pot să zic că am o viaţă tristă, dar ultima perioada nu a fost chiar cea mai fericită. Azi se împlinesc 7 luni de când m-am mutat şi pot spune că mi-am făcut câţiva prieteni la nouă şcoală. Nu ştiu cum se procedează, dar eu când mă ataşez de cineva, o fac atât de puternic încât parcă m-aş lipi şi fizic de oamenii la care ţin. Dar, după cum spuneam, nu aveam de ce să mă plâng, lucrurile mergeau bine pe la şcoală. Cel puţin în general...

Trebuia să-mi întrerup şirul gândurilor să scot steagul alb, altfel ar fi continuat la nesfârşit... mă ridic hotărâtă şi scot capul pe geam. Frigul era mai înţepător decât aş fi crezut. Prin ceaţa somnului, am avut impresia că l-am surprins chiar înainte să arunce din nou în geam; de data asta erau tot cocoloaşe micuţe de hârtie. Iau una de pe pervaz şi o desfac: notiţele de la geografie.

-Ştii, dacă o să continui aşa, o să rămâi corigent la Geografie! Îi spun eu într-un căscat lung.

-'Neaţa! Ţi-a luat cam mult, aproape că am rămas fără muniţie. Încep să cred că faci la ambiţie şi că de fapt nu-ţi place să te trezesc aşa dimineaţa...

-Ei, na! Câtă inteligenţă! Eşti cumva rudă cu Sherlock? Spun eu râzând, dar nu apuc să mă amuz prea mult că mă trezesc cu un bulgare de zăpadă în faţă. Acela a fost momentul în care m-am trezit de-a binelea. Şocul şi răceală zăpezii m-au îngheţat pentru câteva secunde. Mă uităm la el cum râdea şi nu-mi venea să cred cât tupeu a avut să facă una că asta... o să plătească scump!

Tocmai mă pregăteam să-i spun ceva „de dulce”, dar se opreşte din ras, se uită fix la mine cu zâmbetul până la urechi şi-mi spune pe un ton scăzut:

-La mulţi ani!

A!.... da... de-asta nu voiam să mă trezesc.

Nu am fost niciodată fană a zilelor de naştere. De fapt, asta cred că e valabil numai pentru mine. Zilele altora de naştere îmi plac. De obicei, eu sunt cea care da tonul şi face în aşa fel încât sărbătoritul să se simtă cel mai bine dintre toţi. Şi de cele mai multe ori, chiar îmi iese. Dar când vine vorba de zilele mele de naştere, aş prefera , dacă se poate, să stau în casă toată ziua, cu pilota în cap şi să nu ştiu de mine. Sau, să nu ştie nimeni şi să trec neobservată. Şi acum ar fi fost momentul potrivit să fac asta, pentru că e prima zi de naştere de când m-am mutat, doar că Danny i-a auzit pe p
ărinţii mei vorbind zilele trecute şi s-a prins repede. O sta el prost cu cititul, dar e tare isteţ şi are un mare talent de a descoase oamenii fără că ei să-şi dea seama... şi din moment ce se înţelege bine cu foarte multă lume de la şcoală, sunt convinsă că deja a aflat tot liceul. Toată noaptea n-am visat altceva decât baloane roz prin toată clădirea liceului şi inscripţii cu „La mulţi ani!” iar când ajungeam în clasă, pe scaunul meu erau multe petale de trandafir, iar lângă banca o cutie imensă din care ieşea un stripper cu urechi de iepuraş pe cap ... Doamne, mi se ridică părul numai când mă gândesc !... 

-Nu ştiu cum să-ţi zic, domnişoara sărbătorită, dar dacă nu-ţi mişti rangul mai repede, sigur o să întârziem... şi mai e şi ziua ta, o să-ţi faci o intrare proastă, să ştii!

-Hai, mai lasă-mă! Şi îi trântesc geamul în nas.

Încă eram supărată pe el că mi-a aruncat bulgărele în faţă. Asta era scuza perfectă că să-l pot evita toată ziua. Dar la cum îl ştiam eu pe Danny, sigur mă va face să r
âd şi n-am să-mi pot ţine garda sus prea mult timp. Asta îmi plăcea dar îmi şi displăcea în acelaşi timp. 

Şirul gândurilor mi-a fost intrerupt de ceasul care îmi arată o ora ireal de târzie! Nu-mi venea să cred că în 15 minute trebuia să plec! Nu ştiu cu ce viteză a luminii m-am mişcat, dar am reuşit să plec cu o întârziere de doar 5 minute.

El mă aştepta afară, cu mâine în buzunare şi cu fularul tras peste gură şi urechi. Eu îl ignor şi îmi văd de drum, încercând să îmi închid haina şi să-mi fac potecă prin zăpadă care probabil avea în jur de 30 de centimetri. El se ia după mine şi încerca să-mi atragă atenţia cu tot felul de detalii nesemnificative pentru mine la acel moment: eram supărată pe el. Şi dacă mă pricep la ceva, aceea e să ignor oameni. Ar trebui să am un Oscar pentru asta. În cele din urmă el se plictiseşte şi mă ia prin surprindere, încercând să-mi tragă fularul. Eu reuşesc să-l prind de un capăt, iar el cu celălalt îmi înfăşoară bine-bine nasul şi urechile.

-Tu nu vezi ce frig e afară! Vrei să răceşti chiar de ziua ta! Îmi spune cu o faţă teribil de serioasă.

Îmi dau ochii peste cap şi cedez. Adevărul e că ignoratul începea să mă plictisească şi pe mine. Nu ştiu cum de îmi ieşea aşa de bine acasă, acum parcă nu mai are niciun rost.

-Tu eşti nebun?! Vrei să mor...?!

Şi trag disperată de fular pentru că îl strânsese atât de tare că îmi simţeam pulsul în urechi, moment în care el mă îngână, continuându-mi ideea pe acelaşi ton:

-„...chiar de ziua mea!”

-Încetează, te rog!

-Nup.

-....

-Uite ce e, înţeleg că nu îţi plac zilele de naştere, mă rog, a ta cel puţin, dar nu vrei să-mi spui şi de ce?

-Pur şi simplu nu-mi place.

-De ce?

-Pentru că nu pot să spun că am avut parte pana acum de evenimente prea plăcute de ziua mea...

-De ce?

-Pentru că s-a întâmplat ori să primesc o veste proastă, ori să am parte de alte chestii mai puţin plăcute....şiiii... nici atenţia aia exagerată nu mă încânta prea tare...

-...şiiii?...

-...şiii aş prefera mai degrabă să trec neobservată decât să am parte de cine ştie ce...

-Ei bine, azi poţi să stai liniştită, consideră că ai un talisman norocos cu tine! Îmi spune el cu zâmbetul lui extraordinar de vesel, moment în care mă ia de mâna. Parcă ar fi fost ziua lui; n-ar vrea oare să facem schimb de locuri? 


Nu e prima dată când Danny mă ia de mâna. El aşa e de obicei, care-free şi fără nici un fel de reţinere. La început mi s-a părut tare ciudat şi mi-a luat ceva timp să a obişnuiesc. Iniţial credeam că toate zâmbetele alea ale lui şi gesturile spontane de afecţiune sunt tentative disperate de flirt, dar ceva mai târziu, când a început şcoală, am obervat că aşa e aproape cu toată lumea. O persoană retrasă ca mine, nu putea să înţeleagă asta. Dar am să-l accept aşa cum e, la urma urmei nici comportamentul meu nu e unul prea normal.

Când am ajuns în sfârşit la şcoală, după ce ne-am salutat prietenii, am observat cu stupoare că niciunul dintre ei nu mi-a adresat niciun fel de urare. Când ne îndreptam spre clasă, m-am apropiat de el şi i-am tras fularul în jos că să-i pot spune cu voce scăzută:

-Tu chiar n-ai spus nimănui?!

-Uite ce e: o fi ăsta un orăşel mic şi liniştit, dar chiar nu e nevoie de dramă. Probabil că mâine ar fi apărut ştire în gazeta liceului: „Tânăr student de doar 19 ani găsit fără suflare în zăpadă. Motivul decesului: sufocare prin strangulare cu propriul fular. Suspectă este o tânăra studentă care îşi sărbătorea ziua de naştere chiar în data crimei...”.

-Pfft...credeam că altceva în afară de glumiţe vesele nu ştii! Spun râzând în hohote. Deşi, ideea cu fularul nu e rea, o s-o păstrez pentru mai târziu.

-Pot fi şi macabru, dacă e necesar, însă nu azi, nu vreau să-ţi stric ziua de naştere, spune el, făcându-mi cu ochiul, după care grăbeşte pasul şi o ia prin faţa mea, mergând înainte. Câte aere îşi dă câteodată...

-Mda, oricum ziua abia a început, încă mă aştept la vreo surpriză tembelă-...

Dar nu am apucat să termin bine fraza, că se opreşte brusc în faţă mea, iar eu n-am mai putut evita impactul aşa că mi-am turtit puţin nasul în spatele lui. Mă pregăteam să ţip la el, dar înainte să scot vreo vorbă, mi s-a părut că aud „uite şi surpriză...” pe un ton sarcastic.

-Eşti nebun?! Tu chiar mi-ai adus un stripper??

-Ceee?! Nuuu, eu vorbeam de...

Şi nu am mai înţeles nimic din ce spunea, după ce am văzut ceea ce văzuse şi el. Noul cuplu al liceului. Povestea e simplă: fata nouă în liceu, timidă şi încăpăţânată, se împrieteneşte cu prima persoană care i se pare compatibilă cu ea, ceva mai târziu îşi da seama că avusese dreptate şi devin prietene foarte bune. În cele din urmă apare un tip în peisaj. Fata nouă se îndrăgosteşte la prima vedere. Prietena ei le face cunoştinţă cu el şi se împrietenesc. Ceea ce nu ştia ea era că prietena ei era şi ea îndrăgostită de acest tip, aşa că şi-a făcut mişcarea mai repede, că să nu i-l fure. Şi bineînţeles că i-a ieşit şi au format un cuplu. Sfârşit. Doar că nu este unul fericit pentru toată lumea. Fata cea nouă rămâne şi fără tip, dar şi fără prietenă.

Pe fundal, Danny trăncănea ceva legat de „..dacă ştiam că asta îţi doreşti de ziua ta, o rezolvăm, ştii, am un v
ăr care e dansator şiii...” dar în mare nu înţelegeam ce zicea, mintea şi privirea mea erau în cu totul altă direcţie. Am închis ochii puţin, că să-mi adun gândurile, apoi mă uit fix la Danny, cu un zâmbet nervos şi îi spun sec: 

-Bogdan... am nevoie de puţină linişte...

El s-a oprit în mijlocul frazei, cu mâna in aer, încercând să-şi dea seama ce să facă mai departe. Expresia feţei lui era de parcă aştepta o explozie, care însă n-a venit. Ştiam că tot trăncănitul ăla de mai devreme era că să-mi distragă mie atenţia, dar din secundă în care i-am pronunţat numele întreg, a înţeles că planul lui nu funcţiona. Era ca un semnal că joaca s-a terminat.

Eu mă duc ţintă spre clasă, cu el pe urmele mele. Simţeam privirea Biancăi pe faţa mea, parcă mă ardea. Danny se aşează în spatele meu fără să scoată vreo vorbă. De acum încolo eram o bombă cu ceas. Deşi la început mă enerva că juca rolul ghidului şi insista să fie cu mine pretutindeni, azi mă bucurăm într-un fel că îşi mutase locul din bancă mai aproape de mine. Poate eram eu o bombă cu ceas, dar îmi doream foarte tare să-şi folosească isteţimea şi s-o dezamorseze cât de curând, până să apuc să fac vreo scenă.

În timp ce îmi aşezam lucrurile, observ un bilet în bancă, împăturit bine, iar pe spate scria „Îmi pare rău”. Recunoşteam scrisul Biancăi. Am rupt biletul şi l-am aruncat la coş. Danny mă privea cu coada ochiului cum am făcut drumul până la coş şi înapoi, iar când m-am aşezat, se apleacă spre mine şi îmi şopteşte „Ştii, dacă vrei să mergem să ne îmbătăm, acum ar fi momentul să plecăm, până nu intră profesorul...”

Da, asta era! Replică ce avea să dezamorseze bomba... bineînţeles că am bufnit în ras, dar mâinile încă îmi tremurau de nervi. Poate că nici nu-mi plăcea aşa de tare tipul ăla, dar felul în care Bianca a acţionat, cu siguranţă nu a fost ok.

-De îmbătat e cam devrme, dar ceva cu ciocolată ar merge la fix!

El începe să radă, lăsându-şi capul pe spate, etalând dansul victorios al omuleţului de la gât. Da, era un râs victorios. Mă enervează foarte tare când câştigă în favoarea mea iar el ştie asta. Şi e orgolios.

Îl văd că îşi ia geanta şi da să iasă din clasă. Eu nu apuc să strig după el că uşa se deschide, iar în prag apare profesorul. Luat la întrebări, Danny răspunde cu un zâmbet larg:

-Îmi pare rău, trebuie să-l găsesc pe Charlie, e urgent. Şi iese din clasă.

Bineînţeles, nimeni nu ştia ce-a vrut să spună de fapt, nici m
ăcar eu, iar profesorul a început să bombăne ceva legat de seriozitate şi de examenele ce aveau să urmeze. Aveam să-l interoghez bine când se va întoarce. 


Când s-au terminat orele în sfârşit, Danny nu era pe nicăieri. Am ieşit în curtea şcolii şi mă uitam în jur; îl văd ghemuit lângă poartă, aplecat peste ceva, dar nu îmi dădeam seama ce făcea. M-am apropiat tiptil de el, destul că să văd că se chinuia să aprindă o lumânare. Apoi se ridică uşor şi cu grijă îmi arată ce ţinea în mâna: o brioşă cu ciocolată, ce avea o lumânare aprinsă în vârf, pe care a stins-o vântul rece în câteva secunde.

-Să ştii că fabrică lui Charlie era închisă şi am fost nevoit să merg la hypermarket. La mulţi ani!

A!... Charlie.... Charlie şi fabrica de ciocolată...

Eu mă uit perplexă la el, dar a trebuit să-mi mut privirea pentru că simţeam că mi se urcă sângele în obraji, în ciuda vântului aspru. Îl apuc de fular, îl trag spre mine şi îl lovesc uşor peste cap.

-Tu eşti nebun? Chiar vrei să rămâi corigent la geografie?

Însă nu-mi puteam stăpâni zâmbetul şi aproape că îmi veniseră lacrimi în ochi. Ziua de azi a fost mult prea încărcată. Dar partea ciudată era că nu mai eram supărată deloc. Cumva a anticipat că nu mai vedeam bine pe unde merg, fiind că aveam privirea aglomerată de lacrimi, aşa că îşi ia geantă de jos, mă ia de mâna şi ne îndreptăm spre casă. Nu am fost atentă dacă am mai păţit aşa până acum, dar de data asta simţeam furnicături în palmă şi puteam să jur că aveam palpitaţii. Dar erau constante şi ritmate. Preţ de câteva momente lungi, nu înţelegeam ce se petrece cu mine, dar în cele din urmă, confuzia s-a risipit lăsând loc neîncrederii şi şocului. Nu-mi venea să cred ce mi se întâmplă. Oare cum am ajuns aici? În cele din urmă mi-am făcut curaj să ridic privirea din pământ. Eram curioasă să văd ce expresie are el. Oare ceva de la mine s-a transmis şi la el? Oare simţea şi el cum mă furnică palma?


Dar în clipa în care era să-i întâlnesc privirea, mă trezesc, incruntandu-mă. Era dimineaţă. Mâna îmi amorţise complet iar palma mă furnica groaznic de tare. Nu-mi venea să cred ce tocmai visasem. Iar el?!....



duminică, 13 octombrie 2013

Daisy & Jinny Joes



Din nou nu pot să dorm. Perna parcă are cuie în ea, iar patul pare zimţat. Într-un final, mă dau bătută; iau telefonul şi schimb câteva frecvente radio. Nimic interesant, doar ce te aşteptai să găseşti la 5 dimineaţa? Mă tot gândesc că mâine…adică azi, mă voi muta din oraşul în care am trăit timp de 19 ani. Şi încep din nou să trec în revista toate lucrurile trăznite pe care le făceam cu gaşca, când eram mai mici: îmi amintesc de vecinul de vis-à-vis, ‘nea Ilie care avea un păr grozav de înalt în curte, şi bineînţeles, făcea nişte pere grozave. Norocul nostru că unele crengi atârnau peste poartă. Dădeam perele jos cu pietre, dar nu prea aveam precizie şi mai nimeream şi gardul de tablă care bubuia ca un tunet. Atunci ne impratiam ca muştele, şi ne ascundeam după maşini, sau stâlpi de telegraf, aşteptând în linişte. După câteva minute, dacă nu ieşea nimeni, ne reluam activitatea. După ce fiecare avea cel puţin o pară, le savuram repede, iar cotoarele aterizau direct în geamul bătrânei de lângă mine… pe atunci era doar o cotoroanţă bătrână şi nesuferită, dar acum, dacă stau să mă gândesc mai bine… în fine, nu mai contează…

Am văzut deja casa unde voi locui de acum încolo. E într-un alt oraş, departe de capitală, însă din fericire, este tot o zona de câmpie. E o casă modestă, dar oarecum mai arătoasă decât cea pe care o avem acum… sau, mă rog, am avut-o… Nu ştiu ce vecini voi avea, dar sunt aproape sigură că nu vor fii puşti de vârstă mea, şi sunt foarte sigură că îmi va fi dor de vechii mei prieteni…de curte…de teiul gigant de lângă poartă…de garajul plin cu vechituri…de bucătăria veche şi întunecată de care mă speriam mereu când eram singură acasă… dar cel mai mult îmi va fi dor de pisicile vagaboande ce stăteau la soare pe acoperişul casei… mi-amintesc o dată când un pui de pisică a căzut în bucătăria veche. Era aşa de speriat de lătratul câinelui meu, încât mi-a luat ceva să mă împrietenesc cu el…îi aduceam în fiecare zi ceva bun de mâncare şi stăteam cu el cât mânca, cu speranţa că ne vom împrieteni. În schimb, m-am împrietenit cu pisica-mama, care venea la el din când în când. Dar într-o bună zi, nu l-am mai găsit…

Deodată o aud pe mama că încearcă să mă trezească şi să facă micul dejun în acelaşi timp. Mama şi multifunctionalismul sunt antonime şi de aceea, imediat ce s-a asigurat că eram trează de-a binelea, a ieşit glonţ pe uşa, lăsând în urmă un val de fum ce mirosea a pîne prăjită…prea prăjită… noroc că mi-am făcut bagajele de aseară, cu toate că eram tentată să uit ceva intenţionat, doar că să ne intoarceam. Încă nu m-am obişnuit cu idea că ne mutăm şi sinceră să fiu, nu am energia necesară să o iau de la început. Nu sunt chiar tipul de persoană sociabilă… adică sunt, dar felul meu de a fi la prima impresie pare unul moracanos şi fitzos. Vechii mei prieteni mă ştiau deja de-o viaţă, aşa că lor nu trebuia să le explic micile mele ieşiri.

Mă îmbrac neatentă ca de obicei, dar nici nu mă mai obosesc să mai dau cu peria prin par, şi-l prind într-un coc neglijent. După ce am “savurat” pâinea arsă a mamei, îmi iau iaurtul şi mă duc în curte. Aveam de gând să îmi petrec ultimele clipe uitându-mă la teiul gigantic. Mă aşez turceşte şi încep să mănânc. E ciudat că atunci când ştii că trebuie să-ţi iei adio de la ceva sau cineva, parcă îţi place ceva-ul acela mai mult. Aşa mă uităm şi eu la teiul acela, de parcă îl vedeam cu adevărat pentru prima dată. Ştiu că sună ca şi cum aş fi reîncarnarea lui Eminescu, dar încearcă doar să-ţi imadinezi cum e să stai la umbră lui într-o zi de iunie, înconjurată de parfumul florilor lui, citind cartea preferată…

Aşa cum spuneam, mă uităm lung la el şi nu-mi venea să cred că nu-l voi mai vedea. Cum e posibil să îndrăgeşti un copac atât de mult, pentru Dumnezeu, e doar un copac! Cu toate astea, mă uit precaută să văd dacă sunt urmărită de cineva, însă toţi erau prea ocupaţi să facă inventarul bagajelor, aşa că mă ridic repede şi îi dau teiului o îmbrăţişare… o să-mi fie dor de tine…

Apoi am pornit la drum. Din nefericire, insomnia de azi-noapte mi-a golit bateria de la telefon. Aş fi vrut să la spun părinţilor mei “ştiţi, nu mai am baterie la telefon, nu vreţi să ne intoarceam şi să mai aşteptăm câteva ore până mi se încarcă şi mie telefonul?” însă ştiu sigur că dacă mă întorc acum, nu voi mai pleca de acolo. Aşa că am fost neviota să ascult discuţiile seci ale părinţilor mei cam tot drumul. Câinele se agita lângă mine şi lătra la fiecare copac pe lângă care treceam, şi slavă cerului, nu erau prea mulţi… norocul nostru că stâlpii de telegraf nu-i stârneau acelaşi interes.

Nu ştiu când am adormit, dar înainte să-mi dau seama, eram deja acolo. Am coborât cu tragere de inima din maşină şi m-am dus să-mi iau bagajele. Casa avea un acoperiş în formă de “M”, iar ferestrele îi dădeau un aer amuzant. Toată faţada casei părea că zâmbeşte. Nu mi-am dat seama până în momentul asta că aveam să locuiesc pe stradă “Margaretelor”… ahaa, de asta avem noi margarete la geamuri? … însă un lucru m-a bucurat. Erau câteva pisici vagaboande şi aici, iar unele erau chiar simpatice, cum stăteau ele aşa, cu burtă la soare. Una dintre ele, o pisica albă, se uită fix la mine cu ochii ei de culoarea topazului. Apoi o văd că se întoarce şi o ia la fugă spre fundul curţii. Deja îmi stârnise curiozitatea, aşa că m-am luat după ea şi, surpriză! În spatele curţii era un stejar gigant, care putea să-mi ţină de urat în locul teiului; avea chiar şi un leagăn improvizat dintr-un cauciuc tocit. Pisica se şterge uşor de baza copacului apoi mă fixează din nou cu privirea. Mă aprofii uşor de ea, încercând să n-o sperii. Părinţilor mei nu le-au plăcut nicodată pisicile, aşa că n-am avut niciuna până acum. Până şi eu obişnuiam să urăsc pisicile, până când într-o bună zi, o prietenă mi-a schimbat perspectiva. Aşa că nu prea mă pricepeam la picici, însă această pisica a fost surprinzător de înţelegătoare. M-am pierdut un timp în ochii ei aurii, minunandu-mă de ciudăţeniile naturii. Cum putea o pisica să aibe ochii ochii aşa de galbeni şi să fie perfect albă… pisica margaretă ce locuieşte pe strada margaretelor… asta da coincidenţă.

-Am să-ţi spun Daisy de acum încolo…

Însă în secundă doi, momentul nostru de comunicare între specii a fost întrerupt de agitaţia mamei: “Vino şi du-ţi bagajele în cameră!” Pisica s-a speriat şi a sărit gadrul. Nu am putut să nu observ că gardul din spatele curţii avea o poartă mică îmbrăcată în iederă. Cui i-ar folosi o poartă în sparele curţii şi de ce? Era o întrebare care nu şi-a găsit răspuns, mai ales după ce am deschis poartă, care dădea spre… un câmp plin de păpădii?

-Vino şi ia-ţi bagajele, am spus!

- Imediat!... “ce ciudat” mi-am spus în timp ce am luat-o la fugă spre maşină, că să nu începem instalarea cu stângul. Părinţii mei au uneori tendinţa să exagereze, mai ales atunci când e vorba de ordine şi disciplină.

Îmi iau bagajele, le arunc în colţul camerei şi scanez puţin încăperea. Praf, podele care scârţâie, şi pânze de păianjen. Singurul lucru care îmi plăcea era că una dintre ferestre avea drept pliveliste curtea din spate, cu tot cu vechiul stejar şi câmpul cu păpădii. Nu ştiu de ce, dar deja începea să-mi placă acel petec de iarbă.

Nu le-a luat mult părinţilor mei să se împrietenească cu câţiva vecini, cu toate că mă întreb oare cât va dura această prietenie de fatzada. În timp ce zâmbeau (parcă prea mult) unii la alţii, eu am plecat să inspectez puţin zona. În capătul străzii era o vale cu margarete. Începusem să mă satur de florile astea. Acasă am locuit pe stradă Zambilelor, însă nu era nici urmă de flori. Atunci am văzut “cuibul de pisici”. Cineva le improvizase un mic adăpost. Erau cam 7-8 pisici, de toate mărimile şi culorile şi nu am putut să nu observ că cineva avea foarte mare grijă de ele: aveau mâncare şi apă proaspătă. Acasă, la noi în cartier n-ai fi văzut aşa ceva. Ah, din nou am spus acasă… trebuie să mă dezobişnuiesc.

Începusem să mă plictisesc, aşa că aveam de gând să mă întorc, să văd şi cealaltă jumătate de stradă, când o pisică neagră sare dintr-un copac fix în faţa mea. Asta m-a luat prin surprindere, dar ce a urmat m-a şocat de-a dreptul. Imediat după pisica a mai sărit …o persona?! A aterizat destul de bine pentru un biped. A trebuit să îmi aduc aminte să clipesc şi să mă mişc, pentru că rămăsesem blocată. Era un tip înalt, dar nu prea înalt. Avea părul negru şi creţ, puţin mai lung decât o tunsoare normală de băiat, şi ochii de un albastru înecăcios. Mi-a fost greu să-i aproximez vârstă din cauza că era îmbrăcat ca un copil de 12 ani, cu un tricou simplu, albastru, pantaloni 3/4 tăiaţi, nişte bascheţi albi prăfuiţi, şi o şapcă albastră pusă parcă la întâmplare. Însă expresia feţei era puţin mai matură decât stilul vestimentar. Ştiam că trebuia să mă mişc sau să spun ceva, însă eram în continuare blocată, dar de data asta clipeam. El se uită la mine precaut, face cu mâna prin faţa mea, însă tot nu mă mişc. Apoi spune:

-Cred că tu ar trebui să pui întrebarea asta, dar… ai păţit ceva?

-Corect…

-…?

-Adică… nu… faci asta des?

-Ce? Să sar din copac în faţa primei fete pe care o văd… da, câteodată :D

-Amuzant… foarte amuzant.

-Sarcastică…foarte sarcastică.

-Nu, serios, ce făceai acolo sus?

-Mă jucăm cu Daisy 1

-Cu cine?

- Daisy 1! Şi îmi arată spre pisica albă din copac, cea pe care o botezasem şi eu cu acelaşi nume. Bine, bine, înţeleg că arată că o margaretă, dar de ce ‘1’?

- Cu ea m-am împrietenit prima dată, deci ea e Daisy 1. Hai să-ţi fac cunoştinţă şi cu celelalte Daisy.

Atunci a început să-mi enumere fiecare pisică. Era o întreagă familie de pisici, de la străbunici, pisici bătrâne, până la cei mai noi din familie, care aveam doar câteva săptămâni, iar pe toate le chema Daisy, însă aveau numere diferite. Se pare că nu a trebuit să explic ce căutăm acolo, având în vedere că era un orăşel mic, probabil că toată lumea ştia că urma să ne mutăm acolo. Mi-a spus că îl cheamă Bogdan şi are 19 ani, dar prietenii îi spun Danny.

-Poţi să-mi spui Danny :)

-…adică deja suntem prieteni?

- Mhm.

Părea destul de sigur pe el şi mult prea prietenos. Mă gândeam că o să fie o pacoste pe capul meu de acum încolo, exact cum se întâmplă în filme: persoană care se transferă la o şcoală nouă are mai mereu nenorocul că primul lui prieten să fie fix cine nu trebuie, care, de obicei, este tipul tocilar, exagerat de săritor, şi amabil. Însă Danny avea un aer detaşat şi carefree, care-l excludea din start din acea categorie. În timp ce-mi dezbăteam gândurile undeva departe, îl surprind că se uită atent la mine. Am făcut o expresie întrebătoare, iar el a respuns foarte serios:

-Îmi place cum ţi-ai prins părul. E …interesant.

Apoi, cu un oftat adânc mi-am adus aminte de dimineaţă confuză şi lipsită de interes pe care am avut-o; mi-am adus aminte unde eram, de ce eram şi mai ales ce urma să fac de acum încolo, şi m-am repezit cu mâinile, încercând să-mi netezesc puţin părul. El se repede, îmi da la o parte o mâna, iar pe cealaltă o loveşte în glumă.

-L-ai stricat! Lasă-mă pe mine…

Cu o expresie concentrată, şi cu vârful limbii ieşindu-i afară în colţul buzelor îşi vâră mâinile în părul meu şi mă ciufileste că pe un căţel.

-Gata! :D

Privirea lui satisfăcută m-a făcut să râd. Cred că am râs pentru prima dată pe săptămâna asta. Apoi am hotărât că era timpul să mă întorc, până nu mă dădeau dispărută ai mai părinţi, aşa că am pornit amândoi spre casele noastre. Nu aveam de gând să-l prezint alor mei. Niciunul dintre prietenii mei de până acum nu le-au plăcu prea mult, nici măcar de vechii mei prieteni de pe stradă, aşa că ce şanse aş fi avut să-l placă pe Danny. Următoarea surpriză a venit şi ea, cum altfel, decât pe neaşteptate. El locuia faţă în faţă cu mine, iar vecinii extraordinar de prietenoşi cu care socializau mama şi tata erau chiar părinţii lui. Nu m-am putut abţine să nu spun “ce ţi-e şi cu genele astea”. Când am ajuns noi, părinţii noştrii deja planificaseră un grătar în ziua următoare, aşa că ne-am trezit amândoi cu listele de cumpărături şi cu sacoşile în braţe.

Sinceră să fiu, nu m-am gândit niciodată că un orăşel aşa de mic are şi un hypermarket. Aş putea adăuga faptul că m-am rătăcit puţin printre raioane. Ne-am plimbat printre rafturile cu dulciuri, unde am aflat că şi el era un mare fan al ciocolatei. Când am ajuns la standurile cu cărţi, i-a trebuit ceva timp să mă scoată de acolo. El abia dacă cities câteva cărţi până cum, şi asta din obligaţie, cum era de aşteptat. În schimb, amândoi am fost destul de atraşi de raionul de jucării, spre ruşinea noastă :P am început să depănăm amintiri despre copilăriile noastre şi am ajuns să facem comparaţii între jucării, care erau mai bune, care mai durabile, s.a.m.d.

Când ne-am întors acasă, deja se făcuse seară. Soarele era gata să dispară şi o lumină portocalie de vară inundă totul în jur: garduri, flori, pajişti, copaci. Pe mine m-a luat gura pe din-nainte şi mi-a scăpat o remarcă inteligentă de-a mea “ia uite, copaci de miere!” Mi-am dat seama imediat de boacăna pe care am spus-o, şi m-am uitat precaută la el. Mă aşteptăm la două variante: fie se uita ciudat la mine, ca şi cum aş fi fost o nebună, fie ar fi izbugnit într-un râs isteric. Dar niciuna dintre variantele mele nu s-a întâmplat. El se uită curios la copacii pătaţi de lumina portocalie, cu o privire amuzantă şi mă aprobă fascinat: “Daa, ai dreptate!” Atunci am rămas uimită. Fie mă ironiza, fie era mai nebun decât mine… la propriu.

-Ai găsit câmpul de Jinny Joes în spatele curţii tale?

-Câmp de ce? … “e clar, tipul asta e dus cu balonul mai rău că mine”. Dar apoi mi-am amintit de câmpul cu păpădii din spatele casei. Aaaa… câmpul… cum le-ai spus?

-Jinny Joes. Nu ştii? Într-o zi cu vânt, când se scutură toate seminţele, dacă prinzi una şi-ţi pui o dorinţa, se va îndeplini, dar trebuie să-i dai drumul înapoi.

Părea o poveste scoasă dintr-o carte de copii. Mă uit amuzată la el şi-l întreb sarcastică:

-Câţi ani spuneai că ai?

El rade, apoi îmi spune cu un ton de provocare:

-În orice caz mai puţini decât tine! Gândeşti fix că o pensionară. Eşti sarcastică, şi îi inţepi pe toţi. Iar atunci când îţi depăşeşti limitele şi spui sau faci ceva mai nebunesc, te închizi din nou în tine, speriată de reacţia celorlalţi. Nu ar trebui să-ţi pese atât de mult. De fapt, n-ar trebui să-ţi pese deloc! Lasă copilul din tine să-şi spună părerea. Dacă-ţi pui singură atâtea limite, cum ai să te descurci de acum încolo?

Şi avea dreptate. Nu puteam să-l contrazic. Ştiam că am probleme de acest gen câteodată, dar nu ştiam cum să le depăşesc. De obicei când cineva subliniază toate aceste lucruri din comportamentul meu, devin şi mai agresivă, însă tonul pe care le-a spus Danny nu m-a făcut decât să văd lucrurile mai bine.

- Bine atunci, Peter Pan, în prima zi cu vânt, hai să vedem cine prinde cele mai multe … cum le spune?

- Jinny Joes! spune el râzând.

În ziua următoare m-am trezit la ora 11:00. Dormisem surprinzător de mult şi de bine. Se pare că aerul curat de aici chiar îşi face efectul. După ce am luat micul dejun în grabă, am plecat în josul străzii să le dau pisicilor de mâncare. Ieri în timp ce făceam cumpărăturile, am strecurat şi câteva conserve cu mâncare de pisici în coş, pe care le-am ascuns bine, că să nu fiu nevoită să dau explicaţii acasă. Însă când am ajuns eu acolo, pisicile deja mâncau. Se pare că cineva a fost mai matinal decât mine. M-am jucat puţin cu ele, apoi m-am întors în curte. Am testat şi leagănul care, după părerea mea, trebuia puţin renovat. N-am avut însă timp să mă plictisesc, pentru că mama lui Danny m-a chemat la ea să ajut cu pregătirea grătarului. Danny era mult prea preocupat să lustruiască furculiţele de plastic. Pe seară, când masa devenise mai mult întrunire de glume şi râsete, ceva mi-a atras atenţia: într-unul din colţurile curţii lui se vedeau lumini mici şi galbene care apăreau şi dispăreau.

-...“licurici”… şoptesc ca pentru mine şi mă îndrept vrăjită spre ei. El mă observă şi se apropie încet de mine.

- Ia uite ce face domnişoara Sarcasm! Te joci cumva cu licuricii? spune râzând.

- Shh… ia mai lasă-mă! N-am mai văzut licurici în realitate până acum… spun eu fascinată.

- Păi de ce n-ai spus aşa?

Se îndreaptă spre casă serios, pentru că peste câteva minute să se întoarcă cu o masca de apicultor pe cap, iar în mâna cu un borcan, pe care mi-l dă mie.

-Asta e pentru tine.

-Ştii că n-ai nevoie de asta, nu? şi arăt spre masca de apicultor.

-Categoric! Îmi răspunde, făcându-mi semn că e OK, şi am început amândoi să râdem.

Şi curtea lui avea o poartă în spate, ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă fiecare casă avea aşa ceva. Însă în spatele curţii lui nu era un câmp plin cu păpădii, ci era un lac micuţ. De fapt, era mai mult o baltă, pe ale cărei maluri erau presăraţi zeci de licurici. Eram uimită să văd că se pot aduna atâţia licurici într-un singur loc, dar în acelaşi timp eram extraordinar de încântată.

- Sezonul de vânătoare a început!

Acestea fiind spuse, am început să alergăm printre trestii. Am prins câţiva licurici cu borcanul, iar Danny cu masca lui de apicultor, dar apoi le-am dat drumul.

Seara, când am intrat în camera şi eram gata să mă prăbuşesc într-un somn profound, l-am auzit chemându-mă la geam. Ei bine, dacă iubeam ceva la camera asta, e faptul că era sus, în pod, era extraordinar de mare şi avea trei ferestre: prima, cea dinspre câmpul cu păpădii, iar celelalte două dădeau spre stradă, vis-à-vis de casa lui Danny. Ce era şi mai amuzant era că şi camera lui era poziţionată la fel. M-am dus somnoroasă să văd ce vrea, însă înainte să mă îndrept spre geam, văd ceva alb că intră pe fereastră. Aprind repede veioza şi văd pe podea un avion de hârtie (câtă precizie!) pe care era următorul mesaj: “prognoza meteo: mâine, luni, 23 august, zi înnorată temporar, fără precipitaţii, cu vânt relativ puternic. Mâine- picnic pe câmpul cu Jinny Joes. Să faci sandwich-uri cu pâine prăjită ;) Somn uşor!” Am adormit gândindu-mă la cum o să fac eu pâine prăjită, din moment ce nu aveam prăjitor de pâine, iar toaster-ul s-a stricat demult.

A două zi dis-de-dimineaţă, am profitat de faptul că părinţii lui erau la serviciu, iar ai mei îşi căutau de lucru şi m-am dus la el să rezolvăm probema cu pâinea prăjită.

-Chiar trebuie să le fac eu pe toate? Mă întreabă somnoros.

-Dar eu n-am prăjitor şi nici toaster. Tu?

El urcă scările şi în câteva minute se îndreaptă spre mine cu masa şi fierul de călcat. Ia o pâine feliată şi începe să prăjească felie după felie. Eu am rămas şocată câteva secunde, apoi am izbugnit într-un ras nebun, din care mi-am revenit cu greu.

-Ai mai făcut aşa ceva? Îl întreb, în timp ce-mi ştergeam lacrimile de la atâta râs.

-Dap.

-Şi de unde ştii…cum…?

-Trebuie să-l setezi corect. Dacă pui la “bumbac”, se va arde, dar dacă îl pui la “mătase”, nu se vor face. Însă sub nici o formă nu trebuie să foloseşti aburul, pentru că ai să le strici. Ai putea să-l setezi la “sintetice”, dar eu unul consider că cel mai bine se prăjesc la “lână”.

Spusese toate astea dintr-o singură suflare, timp în care nu-ţi pierduse concentratea. Stătea nemişcat, foarte atent la ceea ce făcea, ca de obicei, cu limba puţin scoasă în colţul gurii. După ce sandwich-urile au fost gata, am pornit spre pajişte. Şi într-adevăr, bătea vântul afară. Nu era prea puternic, dar destul cât să ridice în aer seminţele de păpădie. Ademenite de mirosul mâncării, au venit şi câteva pisici, printre care şi Daisy 1. Apoi am început să sărim după puful de păpădie. Săream, râdeam şi ţipăm exact că nişte copii, cărora nu le pasă de nimic. La un moment dat m-am întins spre un puf de păpădie şi am sărit cât de sus am putut şi… şi următorul lucru pe care-l văd când deschid ochii este podeaua şi aşternuturile pe care am alunecat. Iar am căzut din pat…iar am visat…

Mă trezesc confuză, pentru că ultimul lucru pe care mi-l aminteam era că nu puteam să dorm, iar acum nu mai vroiam să mă trezesc.

Părinţii mei erau în bucătărie şi mâncau liniştiţi, bagajele erau făcute, totul era aşa cum trebuia… Jinny Joes? Daisy? … de un singur lucru eram sigură: nu-mi mai era teamă de ce voi găsi la nouă mea adresă.








Surse de inspiraţie: cartea mea preferată “Prietenul nevăzut” de Cecilia Ahern, de unde am preluat ideea cu Jinny Joes şi băiatul cu ochi albaştrii, carte pe care v-o recomand cu căldură şi filmul “Benny & Joon”, cu Johnny Depp în rol principal, producţie din ‘93, de unde am preluat ideea cu fierul de călcat.

Visul unei nopti de primavara


Acest “Festival” se desfăşura în fiecare an, însă probabil în locaţii diferite. Anul acesta s-a organizat într-un parc în centrul oraşului, cu alei lungi de asfalt, cu multă verdeaţă şi flori. De data aceasta au venit mulţi, unii cu maşini, alţii cu trăsuri şi majordomi, însă toată lumea era cât mai sofisticată cu putinţă ca să arate cât de înstăriţi erau.

În timp ce unii parcau, alţii se adunau în mijlocul grădinii pe banca în formă de cerc şi contemplau locaţia ce semăna cu Grădina Edenului. Însă cu toţii erau nerăbdători să apărem noi.

Jocul era simplu: noi (zânele, ielele, fetele tinere) zburdăm prin grădina dansând şi cântând. Între timp, ei (tinerii domni înstăriţi, conti, prinţi) erau atraşi fiecare pe rând de câte una dintre făpturile nestatornice ce-şi fluturau de colo-colo rochiţele din voal. Ei ar fi putut alerga după noi, însă nu eram aşa de uşor de prins. Singura modalitate de a ne opri era să împletească acolo, pe loc, o cununa de flori şi de a i-o aşeza pe cap în timp ce recită frazele de legătură, stabilite de alţii cu mult înaintea noastră.

Cumva, chiar dacă eram supranumite iele, toate eram diferite şi toate eram de viţă nobilă. Deşi multe alergau doar cu numele, fiind că se lăsau prinse imediat, multe dintre ele se uitat cam urât la mine, eu fiind singura care chiar alerga. Nu prea îmi păsa să fiu prinsă, eu mă distram oricum, zburdând cât mă ţineau picioarele şi admirandu-mi veşmântul din voal de nuanţe diferite de violet în contrast cu buclele mele lungi, aurii.

El era pe bancă, era pentru prima dată când participa la genul acesta de întruniri şi era nerăbdător să vadă cum se desfăşoară. Desigur, era nerăbdător şi să-şi găsească o zână a lui, însă nu prea ştia regulile jocului. În timp ce stătea pe banca şi analiză tacticile celorlalţi, mi-am dat seama că m-a observat, însă nu i-am acordat atenţie.

Cu toate acestea, o singură dată mi-am lăsat garda jos, când după atâta alergat m-am aşezat pe iarbă să-mi trag sufletul, iar într-o fracţiune de secundă, îl văd lângă mine… era chiar el: înalt, atletic, cu un costum gri şi alb şi cu părul blond dansând în briza caldă de vara. S-a aşezat în faţă mea şi mi-a pus repede pe mâna, nu o cununa ci o brăţară lată cât 4 degete împletită cu migală din floricele mici şi albe asemănătoare cu Floarea Miresii. Şi-a spus şi frazele de legătură, însă cumva eram aşa de încântată, că n-am înţeles prea bine ce-a spus, eu eram fermecată de brăţara cu flori. Mă ridic uşor de pe iarba uscată şi o luăm amândoi la fugă. Din moment ce el a fost singurul care a reuşit să mă prindă, aveam de gând să-l aduc imediat la mine, în lumea mea, să-i arăt cam tot ce era de arătat. Şi el părea foarte încântat dar şi curios. La un moment dat ajungem la un iaz, intrăm amândoi ţinându-ne de mâna şi cu zâmbetele până la urechi, în timp ce încercam să-i explic că pe acolo era intrarea ce ducea acasă, la moşia alor mei. El se bucura şi râdea plin de voie bună, însă ce nu înţelegea era faptul că pentru a putea merge cu mine în adâncurile iazului, trebuia să-şi lase sufletul pe mal. Într-un final, când l-am tras după mine spre adâncuri şi-a dat seama şi a ieşit panicat la suprafaţă… eu nu m-am mai întors.

Cerul se înnorase şi picături mari au început să cadă cu repeziciune. Era dezamăgit. Zâmbetul cald de pe faţă lui pierise iar costumul lui alb se murdărise. Nu şi-a dat seama de la început, iar acum era prea târziu. Într-un final, când toată lumea care mai rămăsese era pe pas de plecare, majordomul lui se apropie cu o umbrela mare, neagră, îndemnându-l să se urce înapoi în limuzina. Lângă maşină, una dintre iele, o prima-balerină, stătea adăpostindu-se de ploaie. Îşi zâmbesc slab amândoi, înţelegând că în cele din urmă niciunul dinre ei nu va pleca singur acasă. Iar ceva mai în spate, fata cu rochia mov şi-a găsit un conte în vârstă, care avea să devină mai tânăr după ce intră cu ea în iaz, în regatul Lumii de Apoi.



Cum sa fii echilibrat:



Motto: pentru că nu sunt balanţă, sunt vărsător!

De ce anotimpurile sunt aşa de scurte? Chiar dacă suntem bombardaţi cu informaţii noi, ştiinţifice, cum că trăim într-o perioada marcată de încălzirea globală, pot spune că vara nu s-a mărit. Mi s-a părut la fel de scurtă ca de fiecare dată. Şi, înainte să-ţi dai seama, vine frigul, deodată nu mai poţi dormi cu geamul deschis, greierii nu mai cânta, stelele nu se mai văd prin norii groşi şi portocalii din cauza luminii citadine. Îţi cauţi hainele groase de anul trecut, începi să porţi pulovere şi geci, cizme şi ghete îmblănite. Gata cu maiourile răcoroase, cu dantelă şi voal, gata cu rochiţele de plajă, sau şlapi, şi înainte să-ţi dai seama, ciocolata caldă îi ia locul limonadei cu gheaţă. Dar anul acesta în mod special, vara mi s-a părut incredibil de scurtă.
Şi mă trezesc din visatul meu cu ochii deschişi, aducându-mi aminte unde mă aflăm. A, da. E prima zi de facultate, şi aştept autobuzul. Acum, drumul cu autobuzul e mai lung şi pentru asta trebuie să mă trezesc mai devreme. De parcă ar fi cu putinţă. Ştiam că voi fi mult prea adormită că să mai fiu atentă cu ce mă îmbrac, aşa că mi-am pregătit hainele de aseară pentru că, deh, e prima zi, trebuie să faci impresie. Dar ca de fiecare dată, mă simt mult prea dichisită. Am impresia că toată lunmea se uită la mine cu o privire ciudată; îmi muşc buza şi-mi îndes mai bine basca pe cap. Parcă mă simt vinovată că port tocuri, şi mă rog Lui Dumnezeu să nu mă împiedic peste vreun pensionar în drumul meu spre autobuz… asta când va veni, pentru că stau deja de 15 minute interminabile şi nu văd nimic pe şosea. Încerc să-mi ocup timpul cu ceva, dar nu-mi vine nimic în minte.
Au mai trecut două minute foarte lungi. Încep să-mi fac inventarul în minte. Şi, inevitabil, ceva îmi dă cu virgulă: nu-mi amintesc să-mi fi băgat legitimaţia. Mă panichez şi încep să scormonesc prin toate colţurile genţii, poate-poate am s-o găsesc în vreun buzunar. În timp ce căutăm disperată, vine autobuzul. Să faci mai multe lucruri deodată e destul de complicat, fapt pentru care eram destul de precaută să nu îmi pierd echilibrul în timp ce mă îndreptăm spre maşină. Şi că tacâmul să fie complet, îmi sună şi telefonul. Apoi cotrobăi după telefon, şi-l găsesc într-un buzunar lateral, împreună cu legitimaţia. Respir uşurată. Prietena mea mă sună insistent în continuare.
-DA!
-În sfârşit! Şi? Ia zi: ai făcut scanarea? Da-mi o imagine de ansamblu!
-Bătrâni plictisiţi şi bolnavi, îmbrăcaţi ori de la second hand, ori cu haine vechi din 1900, putrede şi mirosind a naftalină. Ah, ce drăguţ! Unul dintre ei are baston!
-Ăăăă… eşti sigură că ai nimerit unde trebuie? Ia mai uită-te o dată la pancarta de la intrare…nu cred că eşti la facultate…
-Bineînţeles că nu, abia am urcat în autobuz… ştii ce greu vine 226-le dimineaţă?! Şi m-am şi trezit cu jumătate de ora înainte, doar că să-l prind.
-La naiba! Şi eu mă trezisem mai devreme doar că să te sun pe tine. Mă gândeam că poate o să-ţi întrerup vreun flirt răsuflat cu un tip cu pantaloni strâmţi :>
-Alexandra, nu toţi băieţii studenţi la arte sunt gay, să ştii…
-Nu, doar majoritatea :D
Discuţia asta mă irită deja. Ca de obicei, de fiecare dată când mă aşteaptă un eveniment oarecum major şi sunt stresată sau agitată, ea mă ajută să mă agit şi mai tare. Îmi dau ochii peste cap şi-mi spun “calmează-te! Zen….zen….”
Încerc să reiau discuţia, dar de data asta pe un ton mai calm:
-Şi? La tine cum merge?
-Ce? Micul de jun? Merge-merge! Alunecă uşor pe gât în jos :))
-Nu, blondo! Pregătirea pentru deschidere…
Câţiva bătrâni se uită la mine, tresărind… nu mi-am dat seama că ridicasem tonul…
-Te rog, nu mă stresa şi mai mult decât sunt deja… se uită lumea la mine…
-Aşa-ţi trebuie! Ţi-am spus să încetezi cu discriminarea. Sunt blondă, nu proastă!
-Şi care e diferenţa? Spun chicotind. Ştiam că asta o scotea din minţi.
-Domnişoară, te previn, nu mă enerva TU pe mine, pentru că s-ar putea să iasă rău!
-Eh, o să-ţi dau o ciocolată şi o să-ţi treacă :)
-Milka cu pete, te rog! :D
În timp ce continuam rutina de fieare zi la telefon cu prietena mea, am ochit un loc liber, şi mă grăbesc să-l ocup înaintea tipului cu plete slinoase...
-Stai liniştită scumpo, o să te sun să-ţi spun ce bomboane de băieţi o să văd prin campusul facultăţii MELE. Băieţi adevăraţi, nu experimente eşuate ;)
-Pa, Alexandra!
-Şi eu te iubesc, paaaaaaaa!
Nu aştept să termine “pa”-ul lung şi îi închid enervată. Încerc să mă calmez în timp ce ascult postul meu favorit de radio. Din fericire, discutau despre un subiect destul de amuzant, aşa că m-am bine-dispus repede. Chiar prea mult. La un moment dat, unul dintre crainici a făcut o glumă şi m-a bufnit râsul instantaneu… câţiva bătrâni de lângă mine se uitau cu ochii larg deschişi, iar o bătrână de lângă uşa bolborosea ceva legat de “tineretul din ziua de azi”. Am schimbat frecvenţa radio, şi mi-am aruncat privirea pe geam, ruşinată.
Au mai trecut 10 minute, plictisitoare, cum altfel. Mă uitam în continuare pe geam, enumerând obiectele pe lângă care treceam: copac, stâlp, stâlp, maşină, copac, Harley Davidson, gard….uuuu….Harley Davidson….apoi semafor… galben…roşu…mă uit plictisită în continuare pe geam, analizând mulţimea. Un tip se lupta cu tubul de foi care-i alunecau din el, în timp ce încerca să nu-şi verse cafeaua. Spre ghinionul lui, nu prea i-a ieşit. Mă bufneşte râsul şi adaug în gând: “ce ţi-e şi cu studenţii ăştia la arhitectură…” dar nu m-am gândit nicio clipă că aş putea fi în locul lui.
Când în sfârşit mă apropiam de destinaţie, mă ridic cu foarte mare grijă din cauza tocurilor, şi mă îndrept către uşi. M-am ridicat cu două staţii înainte: nu mai aveam stare. Încep să am dubii asupra tocurilor; poate nu a fost cea mai bună idee până la urmă. Apoi simt o bătaie uşoară pe umăr şi mă întorc. Era o fosta colegă de liceu, dintr-o clasa vecină.
-Vai ce bine îmi pare să te văd!
“Aiurea”
-Da? Şi mie! Unde ai intrat?
-La Academia de Studii Economice, cobor la staţia următoare. Şi tu? Să nu-mi spui că tot acolo…
“Ferească Dumnezeu…NU!”
-Ăăăă nu, eu cobor la cealaltă staţie. Sunt studentă la Arte …“mersi că m-ai întrebat”.
-Aaa…pff… la Arte? Ce e asta, un fel de şcoală de arte şi meserii? spune chicotind.
-Nu, e Universitatea Naţională de Arte, şi aş putea adaugă faptul că se stâng la universitatea asta studenţi din toată ţara! “ia de-aici, Barbie!”
-Mhm…mă rog, trebuie să cobor. Poate mai vorbim…
“Sau nu…”
-Sigur! Bafta mai departe…
-Mersi, să fie.
“Se spune –mersi la fel- dacă tot veni vorba…”
Încercam să-mi distrag atenţia de la fosta mea colegă de care sigur nu-mi va fi dor vreodată, şi mă concentrez pe ce va urma. Deci, dacă va intra cineva în vorba cu mine, trebuie să fiu zâmbitoare, să rad , să le arăt că sunt de treaba. A, da, şi să nu uit să rămân calmă şi să mă opresc din tremurat. Cam greu de spus, deja mi se înmuiaseră genunchii. Autobuzul ajunge în staţie, uşile se deschid, oamenii se îmbulzesc, eu îmi păstrez echilibrul cu success. Sunt mândră de mine. Mă uit la ceas: 9:20. Oare am ajuns prea târziu? Deschiderea era la nouă…fix…dar îmi revin repede când văd câţiva elevi că stăteau de vorba în faţă intrării. Îmi caut din nou legitimaţia, dar de dată aceasta o găsesc mai repede; însă eram prea concentrată să închid geanta şi nu am observat că femeia de serviciu a dat dovată de prea mult zel la lustruitul gresiei. Şi credeţi-mă, combinaţia gresie udă şi tocuri nu e chiar cea mai potrivită. Aşa că nici n-am păşit bine pe gresia udă, că piciorul meu a şi alunecat… ce pot să spun, a fost o căzătură perfectă. Cei de la intrare au izbugnit într-un ras isteric, femeia de serviciu se abţinea cu greu să nu radă, ştiind că e o parte şi din vină ei, iar secretara de la uşa m-a ajutat să mă ridic, având buzele într-o linie dreapta, că să-şi ascundă râsul. După ce i-am arătat legitimaţia, am plecat ruşinată, trăgându-mi şi mai tare basca pe cap. Însă nu am putut să nu observ că treceam pe lângă tipul pe care l-am văzut în staţie, şi care la rândul lui avusese un moment jenant când i se desfăcuse tubul, foile i se împrăştiaseră, iar paharul cu cafea i se vărsase pe jumătate. Atunci mi-am spus ”cine rade la urmă, chiar că rade mai bine”.
Cu toate că îi dăduseră lacrimile de râs, m-a prins de mâna şi mă întreabă, în timp ce-şi lua o pauză de respirat, probabil pentru că mai apoi să aibe iar o criză de râs:
-Te…te simţi bine?
-Minunat!
-Nu, serios….
-Păi dacă tot veni vorba, fundul meu e amorţit, m-am zgâriat în palmă cu cataramă de la geantă când am căzut, şi m-am şi udat. Cum ţi se pare?
-Minunat!...de fapt hilar! Şi rade din nou, dar mai potolit că mai devreme.
-Aşa mă gândeam şi eu…
-Nu, stai, scuze, cred că o colegă de-a mea are un plasture pentru zgârietură ta. Aşteaptă-mă puţin.


Îl văd că dispare şi cât ai zice “au” a apărut cu plasturele în mâna. Bineînţeles că nu mi l-a lipit el, dar asta şi pentru că nu l-am lăsat eu. Am făcut cunoştinţă, şi atunci am aflat că el era de fapt anul doi şi că nu era student la arhitectură. Probabil că urmă să am o reputaţie de tot…râsul… dar asta nu conta nici pe departe acum. Fundul meu era încă amorţit. Probabil… nu…sigur prima mea zi de facultate avea să fie mult mai bună decât a prietenei mele, şi mai mult ca sigur, când o să-i povestesc de tipul care m-a ajutat la intrare, ea mă va întreba dacă avea pantaloni strâmţi. De fapt, nici nu m-am uitat. Îl caut cu privirea prin mulţime şi când îl găsesc, mă mut cu un pas în spate că să văd cu ce era îmbrăcat. Bineînţeles, avea pantaloni strâmţi. Am chicotit ca pentru mine, deja simţeam gustul răzbunării...

Pentru ca nu mai suntem...

Nu mai înţeleg nimic. Poate că suntem cu toţii nişte ipocriţi până la urmă, vorbim mult şi prost. Câţi dintre noi nu susţin un lucru doar cu vorba? Am fost toţi învăţaţi să avem anumite valori, care sunt catalogate drept „bune, corecte, drepte”. Dar oare cine a definit aceste valori „corecte”? Şi ca să fim în trend cu societatea, hai să dăm din gură mult şi bine, să le arătăm că suntem gând la gând cu ei. Dar atât. 

Câţi dintre noi, oare, nu am susţinut cauze până acum? Dacă opreşti lumea pe stradă şi îi întrebi despre diverse conflicte şi proteste actuale, probabil mulţi vor răspunde înfocaţi că nu sunt de acord şi că protestează 
şi ei, la fel ca majoritatea. Dar cum protestează? De acasă din faţă televizolului sau al laptopului? Mulţi susţinem sur şi tare cauze cărora, de fapt, le acordăm implcare zero. Mulţi ne dăm nărăvaşi şi ne batem cu pumnul în piept că suntem curajoşi şi că ne pasă, dar de fapt nu vrem decât să fim lăsaţi în pace, în zona noastră de confort maxim pe care am muncit mult ca s-o construim. 


Avem cu toţii idealuri şi aşteptări, nu-i aşa? Un mediu mai curat, un job mai bun, o viaţă mai liniştită. Dar oare câţi CHIAR ne zbatem că să obţinem toate astea? Majoritatea v-aţi obişnuit să va continuaţi rutina cu care v-aţi obişnuit de atâta timp, deşi va e ruşine să recunoaşteţi că nu va iubiţi viaţa decât în procent de 30%, sau poate mai puţin. Nu mai există risc, nu mai exsta curaj, toată lumea e confuză şi speriată. Poate va place să recunoaşteţi sau nu, dar cu toţii trăim în frică în mod cosntant. Poate că de-aia susţinem cauze doar cu vorbele, iar idealurile pentru care trebuia să ne zbatem, au rămas închise într-un sertar, în subsol, printre lucrurile de aruncat. Alţii mai melancolici le pun în ramă, iar în zilele ploioase stau liniştiţi şi le admira.

La fel sunt şi valorile noastre morale. Doar cu numele. Oare nu mai avem logică sau gândire liberă? Oare chiar trăim doar din manipulări? Oare nu mai avem instincte? Avem la dispoitie atâtea surse de informaţii, încât nu mai ştim ce să credem. Poate de-aia nu mai acordăm importantă niciuneia dintre ele.

Avem o mulţime de surse care ne hrănesc fanteziile pentru lumea noastră ideală şi ne fac să visam mai mult. Ne uităm la filme cu stereotipii de genul Hollewood sau Disney şi visam cu ochii deschişi cum ar fi fost dacă am fii prsonajele respective sau măcar dacă am fi cunocut pe cineva asemănător, că să ne ajute să ne trezim. Adevărul este că mai sunt oameni ca ei, cărora încă nu le-a pierit lumina din ochi şi se zbat s-o menţină. Însă, sunt genul de oameni pe care dacă îi întâlneşti faţă în faţă, te sperii şi o iei la fugă. De ce? Pentru că sunt curajoşi şi nu le e frică să-i spună pe nume realităţii de care ai fugit atâta timp; şi apoi îi cataloghezi drept oameni agresivi, doar pentru că tu ai decis să fii absent, că să te integrezi mai u
şor în mulţime. 


Vrei un job mai bun, dar nu eşti în stare să iei atitudine la cel pe care-l ai. Vrei un mediu mai curat, dar nu ştii să strângi mizeria pe care o laşi în urmă. Vrei pace, dar răspunzi cu violenţă. Vrei o căsnicie mai bună, un om cu atitudine şi curaj, dar te-ai mulţumit cu cineva care nu reprezintă o provocare pentru tine. Din nou, de ce? Cred că nu mai
are rost să mă repet...