marți, 18 iunie 2013

Pe principiul "Hai, frate, serios?!..."


Hai să ne gândim puţin la noi. La noi oamenii. Ştiu, probabil că pe măsură ce citeşti asta, îţi dai ochii peste cap şi începi deja să-ţi imaginezi ce prosii ai să citeşti mai departe. Şi ai dreptate. Nu te condamn că reacţionezi aşa, ştiu că toată lumea vorbeşte despre omul din „interior” în zilele noastre aşa cum se vorbea înainte de politică sau de religie. Însă oare câţi au pus punctul pe „i” în filosofiile lor? Dar nici eu n-am să-l pun. E prea mare deranjul, am să-i las pe alţii să-şi bată capul pentru asta.

Eu vreau doar să vorbesc despre noi, oamenii. De ce suntem aşa de complicaţi? Ne plac jocurile, ne minţim cu atâta seninătate, ne bârfim şi ne duşmănim. Poate suntem plictisiţi. Poate că avem sentimenul că le-am văzut şi le-am auzit pe toate şi parcă nu ne mai putem aştepta la nimic nou în materie de relaţii interpersonale. Poate suntem masochişti. Poate ne place să ne distrugem unii pe alţii. Sau poate pur şi simplu nu ştim cum să fim altfel. Există posibilitatea ca noi să fi copiat doar ce am văzut la alţii până acum. Iar asta presupune probabilitatea ca în toată lumea asta mare să nu mai fie oameni în tot sensul cuvântului. Dar mă îndoiesc profund. Refuz să cred că nu mai sunt oameni de-ăştia. Atunci nu mai rămâne decât explicaţia că poate cu toţii, mai mult sau mai puţin, suntem oameni doar pe interior, dar ce lăsăm să iasă din noi e doar ura şi dispreţ. De ce ne place să ne prefacem? Oare avem ceva bun de câştigat din asta?

Eu, de exemplu, nu pot comunica cu oamenii de niciun fel. De ce? Nu ştiu. Deşi, mi-aş putea da din nou cu presupusul: poate că atunci când încerc să comunic cu oamenii răi, mă simt inutilă. E că şi cum ai fi mâncat toată viaţă un anume fruct şi te loveşti de cineva care încearcă să-ţi bage pe gât acelaşi fruct. Mi-e greaţă. Şi apoi încep şi eu să-i forţez pe alţii să mănânce acest fruct. Dar, dacă încerc să vorbesc cu ei că şi cum aş ştii că în interior e ceva bun, e ca şi cum aş încerca să ţintesc undeva unde n-am să nimeresc niciodată. Mă simt inutilă.

Mie, una, mi-ar fi plăcut să am un manual de socializare. Să mi se explice şi mie că la proşti cum se face. Poate aşa mi-ar ieşi şi mie măcar o dată. Pentru că e clar că viziunea mea despre relaţii interumane e departe de realitate, sau mai bine spus, de ceea ce se practică. Eu sunt un om direct. Aşa mi se pare mie că ar trebui să circule informaţia sau sentimentele între doi oameni. Sau mai mulţi. Mi-o imaginez ca pe o punte clară şi solidă. Ca pe o linie dreaptă. Dar noi oamenii, de fapt, mai luăm 5 linii şi facem un gard cu ele. De ce? Pentru că e mult mai uşor să te ascunzi după gard şi să mai urmăreşti din când în când ce face vecinul.

Dar asta facem noi oamenii. Ne asc
undem, înşelăm, minţim şi ne dezamagim pe noi şi pe alţii. Mai am acum doar o singură întrebare: DE CE?