Hei, tu! Da tu! Ce, credeai că te-am uitat? Credeai că n-o să-ţi vină rândul? Ha! Vezi să nu...
Mă enervezi groaznic de tare. Am vrut s-o spun în atât de multe cuvinte încât mi se încurcau ideile în cap; de fiecare dată când încercam s-o pun în propoziţii coerente, se înţelegea altceva din ele. Niciodată nu am reuşit să fac ca mesajul să ajungă întreg la tine, nediluat de cuvinte frumoase cu care să mă mint că poate-poate mă vor salva de la sentinţa cu moartea şi vor continua coşmarul frumos colorat în care mă aflu de câteva luni încoace...
Sinceră să fiu, nici acum nu ştiu cum să le pun în cuvinte, nici măcar acum când am decis să-mi bag picioarele şi să le spun tuturor pe nume.
Pur şi simplu mă enervezi. Te ştiu de atâta timp, ne-am cunoascut şi des-cunoscut de atâtea ori, am luat şi concediu unul de altul şi uite că tot aici am ajuns, doar că acum mă enervezi în alt fel şi eu nu ştiu să-l explic... nici măcar nu ştiu de ce îmi pasă... Îmi aduc aminte că de când ne-am împrietenit prima dată, cumva, fără nicio explicaţie, mă fascinai; apoi am avut o perioada în care încercăm să te copiez din toate privinţele, într-un mod penibil de incosnstient şi mă înecam în negare. Acum, după ce pauza s-a terminat, am revenit de unde am plecat... Ba mai mult! Tot timpul cât am fost pe planete diferite, făceam lucruri care îmi aduceau aminte de tine, fără să-mi dau seama. Apoi m-am legat de toate astea într-un mod total greşit şi m-am declarat rivala ta. Tu erai unitatea mea de măsură, cu tine mă măsuram şi abia atunci îmi dădeam seama dacă am făcut destul, sau dacă mai puteam. Şi evident, de fiecare dată mă întreceai... iar eu mă supărăm. În cele din urmă am crezut că am uitat că gravitez în jurul tău, poate şi din cauză a cât de penibil sună asta, dar în mare parte cam aşa e, şi atunci ai apărut din nou... ce-a fost în capul tău?
Acum că mă gândesc mai bine, nici nu ştiu de ce te-ai oferit cu mâna întinsă să mă ridici de jos atunci când mă împiedicasem. Pentru că, după spusele şi nespusele tale, prieteni nu suntem, iubiţi nu suntem... nu că n-aş fi vrut, dar m-am prins că nu se poate şi n-am de gând să mai insist pe partea asta, ca să nu ne înroşim iar amândoi, până în vârful degetelor...
Dar serios, ce-a fost în capul tău? Tu chiar crezi că asta e un comportament normal? Te prefaci că eşti prieten cu cineva şi-ţi merge o perioadă, apoi când te-ai săturat sau plictisit, îţi întorci spatele şi pleci ca şi cum nu-i cunoşti pe cei cu care te-ai îmbătat până acum, cu care ai dansat şi cu care ai râs de te-ai sufocat...
Poate sunt eu aia nebună, şi chiar încep să cred asta din ce în ce mai mult, dar serios, mie nu mi se pare un comportament normal, să treci prin viaţă că şi cum nimic şi nimeni nu te poate atinge... e ca şi cum ţi-e frică de ceva sau cineva şi ţi-ai oprit orice sentiment pe care ai fi putut să-l simţi... şi mă întreb de ce.
Nu o să încerc să fac acum pe doctorul Cristian Andrei, spun doar că mă enervezi... că am investit în tine mult mai mult decât sentimente, am investit timp – ca să ne obişnuim din nou unul cu altul, speranţă – ca să reluăm de unde rămăsesem, încredere – ca să devenim mai prieteni decât am fost... iar tu te-ai comportat aşa... nu ştiu care sunt valorile şi credinţele tale, dar mi se pare anormal să tratezi aşa pe cineva care ... în fine, mi-am pierdut ideea...
Adevărul e că mi-a luat ceva ca să-mi dau seama ce mă lovise şi mi-a luat şi mai mult timp ca să accept realitatea. Îmi venea să râd de mine şi să-mi dau câteva palme, poate îmi reveneam, dar asta e , "shit happens" şi nu cred că mă poţi condamna, pentru că şi tu eşti de vină aici! Dacă nu te întorceai la mine, eu nu aş fii simţit toate alea... şi bam! La câteva zile nu era nevoie decât să-ţi aud vocea pe hol şi puteam să jur că aveam un atac de panică cu palpitaţii şi tot tacâmul... chiar uitasem cum e asta...
Deci da, mă enervezi. Mult. De ce? De ce nu. Ideea e doar că te-ai comportat ciudat încă de la început. Chiar mi-ai spus odată că tu ai de gând să treci prin viaţă fără să te ataşezi prea tare de alte persoane. Şi de aici deduc că noi am fost doar câteva dintre acele „persone” care te-au ajutat pur şi simplu să nu te plictiseşti prea tare. Pe care să le foloseşti când ai nevoie. Care să-ţi ocupe timpul când nu aveai nimic de făcut, sau cu care să bârfeşti pur şi simplu diverse chestii. Dacă mă întrebi pe mine, asta e exact definiţia prieteniei. Doar că tu, când ai intrat într-un alt nivel de viaţă, ai uitat brusc că noi existăm. Nu ştiu prin ce treci, deşi pot să bănuiesc, dar ai uitat complet că noi suntem aici şi mai aşteptăm câte un semn de la tine, cât măcar să ne dai de înţeles că mai trăieşti, nu să ne ignori ca pe nişte nimeni. Felicitari! Se pare că ce ţi-ai propus încă de la început, ai dus la bun sfârşit...
Poate sunt eu prea idealistă şi trăiesc cu gândul că oamenii ar trebui tot timpul să fie mai deschişi, să spună ce-i doare, măcar oamenilor în care au totală încredere; poate că pun prea multă importanţă în comunicare, aş putea să adaug că asta mi se trage din cauza alor mei, dar eu susţin în continuare că cel mai important lucru e comunicarea. Şi ştii de ce? Pentru că fiecare gândeşte într-un anume mod, astfel încât de fiecare dată noi ne facem o părere despre ceva sau cineva, care nu coincide întotdeauna cu realitatea. Iar singura modalitate care poate să scoată la lumina adevărul, e comunicarea. Abia atunci o să-ţi dai seama că ai fost „fraierică geamantan” fiindcă ţi-ai abandonat prietenii, că ai profitat de ei şi că fugi de propriile sentimente.
Eu? O să supravieţuiesc, ca de obicei. Aş putea să trag concluzia din toate astea că sunt o mare fraieră care se implică mai mult decât ar trebui şi acum ar fii un moment perfect să-l iau şi eu în braţe pe „NU” şi să-mi bag piciorul în tot ce înseamnă relaţii interumane. M-am săturat să mă lovesc de oameni ca tine, să mă tot lovesc de aceleaşi situaţii, ca un disc zgâriat, să mă tot compare lumea cu alte fete disperate cu care ai avut de-a face. Dar n-o să fac asta, deşi, chiar m-am săturat să fiu comparată cu ele... dar eu tot timpul am ales să merg mai departe, să risc, să-mi iau şuturi în fund iar şi iar.... şi, fir-ar să fie! Poate chiar merit tot ce mi se întâmplă, pentru că e decizia mea de a încerca din nou şi din nou în speranţa că poate de data asta am nimerit pe cine trebuie. Şi n-am de gând să-mi pară rău vreodată. Mă gândeam doar că poate dacă ţi-aş fi spus toate astea, poate te-aş fi făcut măcar puţin să te gândeşti la tine şi direcţia spre care te îndrepţi. Deşi, mă îndoiesc...
Şi oricât de mult semănaţi, tu nu eşti Bogdanul meu...
Mă enervezi groaznic de tare. Am vrut s-o spun în atât de multe cuvinte încât mi se încurcau ideile în cap; de fiecare dată când încercam s-o pun în propoziţii coerente, se înţelegea altceva din ele. Niciodată nu am reuşit să fac ca mesajul să ajungă întreg la tine, nediluat de cuvinte frumoase cu care să mă mint că poate-poate mă vor salva de la sentinţa cu moartea şi vor continua coşmarul frumos colorat în care mă aflu de câteva luni încoace...
Sinceră să fiu, nici acum nu ştiu cum să le pun în cuvinte, nici măcar acum când am decis să-mi bag picioarele şi să le spun tuturor pe nume.
Pur şi simplu mă enervezi. Te ştiu de atâta timp, ne-am cunoascut şi des-cunoscut de atâtea ori, am luat şi concediu unul de altul şi uite că tot aici am ajuns, doar că acum mă enervezi în alt fel şi eu nu ştiu să-l explic... nici măcar nu ştiu de ce îmi pasă... Îmi aduc aminte că de când ne-am împrietenit prima dată, cumva, fără nicio explicaţie, mă fascinai; apoi am avut o perioada în care încercăm să te copiez din toate privinţele, într-un mod penibil de incosnstient şi mă înecam în negare. Acum, după ce pauza s-a terminat, am revenit de unde am plecat... Ba mai mult! Tot timpul cât am fost pe planete diferite, făceam lucruri care îmi aduceau aminte de tine, fără să-mi dau seama. Apoi m-am legat de toate astea într-un mod total greşit şi m-am declarat rivala ta. Tu erai unitatea mea de măsură, cu tine mă măsuram şi abia atunci îmi dădeam seama dacă am făcut destul, sau dacă mai puteam. Şi evident, de fiecare dată mă întreceai... iar eu mă supărăm. În cele din urmă am crezut că am uitat că gravitez în jurul tău, poate şi din cauză a cât de penibil sună asta, dar în mare parte cam aşa e, şi atunci ai apărut din nou... ce-a fost în capul tău?
Acum că mă gândesc mai bine, nici nu ştiu de ce te-ai oferit cu mâna întinsă să mă ridici de jos atunci când mă împiedicasem. Pentru că, după spusele şi nespusele tale, prieteni nu suntem, iubiţi nu suntem... nu că n-aş fi vrut, dar m-am prins că nu se poate şi n-am de gând să mai insist pe partea asta, ca să nu ne înroşim iar amândoi, până în vârful degetelor...
Dar serios, ce-a fost în capul tău? Tu chiar crezi că asta e un comportament normal? Te prefaci că eşti prieten cu cineva şi-ţi merge o perioadă, apoi când te-ai săturat sau plictisit, îţi întorci spatele şi pleci ca şi cum nu-i cunoşti pe cei cu care te-ai îmbătat până acum, cu care ai dansat şi cu care ai râs de te-ai sufocat...
Poate sunt eu aia nebună, şi chiar încep să cred asta din ce în ce mai mult, dar serios, mie nu mi se pare un comportament normal, să treci prin viaţă că şi cum nimic şi nimeni nu te poate atinge... e ca şi cum ţi-e frică de ceva sau cineva şi ţi-ai oprit orice sentiment pe care ai fi putut să-l simţi... şi mă întreb de ce.
Nu o să încerc să fac acum pe doctorul Cristian Andrei, spun doar că mă enervezi... că am investit în tine mult mai mult decât sentimente, am investit timp – ca să ne obişnuim din nou unul cu altul, speranţă – ca să reluăm de unde rămăsesem, încredere – ca să devenim mai prieteni decât am fost... iar tu te-ai comportat aşa... nu ştiu care sunt valorile şi credinţele tale, dar mi se pare anormal să tratezi aşa pe cineva care ... în fine, mi-am pierdut ideea...
Adevărul e că mi-a luat ceva ca să-mi dau seama ce mă lovise şi mi-a luat şi mai mult timp ca să accept realitatea. Îmi venea să râd de mine şi să-mi dau câteva palme, poate îmi reveneam, dar asta e , "shit happens" şi nu cred că mă poţi condamna, pentru că şi tu eşti de vină aici! Dacă nu te întorceai la mine, eu nu aş fii simţit toate alea... şi bam! La câteva zile nu era nevoie decât să-ţi aud vocea pe hol şi puteam să jur că aveam un atac de panică cu palpitaţii şi tot tacâmul... chiar uitasem cum e asta...
Deci da, mă enervezi. Mult. De ce? De ce nu. Ideea e doar că te-ai comportat ciudat încă de la început. Chiar mi-ai spus odată că tu ai de gând să treci prin viaţă fără să te ataşezi prea tare de alte persoane. Şi de aici deduc că noi am fost doar câteva dintre acele „persone” care te-au ajutat pur şi simplu să nu te plictiseşti prea tare. Pe care să le foloseşti când ai nevoie. Care să-ţi ocupe timpul când nu aveai nimic de făcut, sau cu care să bârfeşti pur şi simplu diverse chestii. Dacă mă întrebi pe mine, asta e exact definiţia prieteniei. Doar că tu, când ai intrat într-un alt nivel de viaţă, ai uitat brusc că noi existăm. Nu ştiu prin ce treci, deşi pot să bănuiesc, dar ai uitat complet că noi suntem aici şi mai aşteptăm câte un semn de la tine, cât măcar să ne dai de înţeles că mai trăieşti, nu să ne ignori ca pe nişte nimeni. Felicitari! Se pare că ce ţi-ai propus încă de la început, ai dus la bun sfârşit...
Poate sunt eu prea idealistă şi trăiesc cu gândul că oamenii ar trebui tot timpul să fie mai deschişi, să spună ce-i doare, măcar oamenilor în care au totală încredere; poate că pun prea multă importanţă în comunicare, aş putea să adaug că asta mi se trage din cauza alor mei, dar eu susţin în continuare că cel mai important lucru e comunicarea. Şi ştii de ce? Pentru că fiecare gândeşte într-un anume mod, astfel încât de fiecare dată noi ne facem o părere despre ceva sau cineva, care nu coincide întotdeauna cu realitatea. Iar singura modalitate care poate să scoată la lumina adevărul, e comunicarea. Abia atunci o să-ţi dai seama că ai fost „fraierică geamantan” fiindcă ţi-ai abandonat prietenii, că ai profitat de ei şi că fugi de propriile sentimente.
Eu? O să supravieţuiesc, ca de obicei. Aş putea să trag concluzia din toate astea că sunt o mare fraieră care se implică mai mult decât ar trebui şi acum ar fii un moment perfect să-l iau şi eu în braţe pe „NU” şi să-mi bag piciorul în tot ce înseamnă relaţii interumane. M-am săturat să mă lovesc de oameni ca tine, să mă tot lovesc de aceleaşi situaţii, ca un disc zgâriat, să mă tot compare lumea cu alte fete disperate cu care ai avut de-a face. Dar n-o să fac asta, deşi, chiar m-am săturat să fiu comparată cu ele... dar eu tot timpul am ales să merg mai departe, să risc, să-mi iau şuturi în fund iar şi iar.... şi, fir-ar să fie! Poate chiar merit tot ce mi se întâmplă, pentru că e decizia mea de a încerca din nou şi din nou în speranţa că poate de data asta am nimerit pe cine trebuie. Şi n-am de gând să-mi pară rău vreodată. Mă gândeam doar că poate dacă ţi-aş fi spus toate astea, poate te-aş fi făcut măcar puţin să te gândeşti la tine şi direcţia spre care te îndrepţi. Deşi, mă îndoiesc...
Şi oricât de mult semănaţi, tu nu eşti Bogdanul meu...

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu