Acest “Festival” se desfăşura în fiecare an, însă probabil în locaţii diferite. Anul acesta s-a organizat într-un parc în centrul oraşului, cu alei lungi de asfalt, cu multă verdeaţă şi flori. De data aceasta au venit mulţi, unii cu maşini, alţii cu trăsuri şi majordomi, însă toată lumea era cât mai sofisticată cu putinţă ca să arate cât de înstăriţi erau.
În timp ce unii parcau, alţii se adunau în mijlocul grădinii pe banca în formă de cerc şi contemplau locaţia ce semăna cu Grădina Edenului. Însă cu toţii erau nerăbdători să apărem noi.
Jocul era simplu: noi (zânele, ielele, fetele tinere) zburdăm prin grădina dansând şi cântând. Între timp, ei (tinerii domni înstăriţi, conti, prinţi) erau atraşi fiecare pe rând de câte una dintre făpturile nestatornice ce-şi fluturau de colo-colo rochiţele din voal. Ei ar fi putut alerga după noi, însă nu eram aşa de uşor de prins. Singura modalitate de a ne opri era să împletească acolo, pe loc, o cununa de flori şi de a i-o aşeza pe cap în timp ce recită frazele de legătură, stabilite de alţii cu mult înaintea noastră.
Cumva, chiar dacă eram supranumite iele, toate eram diferite şi toate eram de viţă nobilă. Deşi multe alergau doar cu numele, fiind că se lăsau prinse imediat, multe dintre ele se uitat cam urât la mine, eu fiind singura care chiar alerga. Nu prea îmi păsa să fiu prinsă, eu mă distram oricum, zburdând cât mă ţineau picioarele şi admirandu-mi veşmântul din voal de nuanţe diferite de violet în contrast cu buclele mele lungi, aurii.
El era pe bancă, era pentru prima dată când participa la genul acesta de întruniri şi era nerăbdător să vadă cum se desfăşoară. Desigur, era nerăbdător şi să-şi găsească o zână a lui, însă nu prea ştia regulile jocului. În timp ce stătea pe banca şi analiză tacticile celorlalţi, mi-am dat seama că m-a observat, însă nu i-am acordat atenţie.
Cu toate acestea, o singură dată mi-am lăsat garda jos, când după atâta alergat m-am aşezat pe iarbă să-mi trag sufletul, iar într-o fracţiune de secundă, îl văd lângă mine… era chiar el: înalt, atletic, cu un costum gri şi alb şi cu părul blond dansând în briza caldă de vara. S-a aşezat în faţă mea şi mi-a pus repede pe mâna, nu o cununa ci o brăţară lată cât 4 degete împletită cu migală din floricele mici şi albe asemănătoare cu Floarea Miresii. Şi-a spus şi frazele de legătură, însă cumva eram aşa de încântată, că n-am înţeles prea bine ce-a spus, eu eram fermecată de brăţara cu flori. Mă ridic uşor de pe iarba uscată şi o luăm amândoi la fugă. Din moment ce el a fost singurul care a reuşit să mă prindă, aveam de gând să-l aduc imediat la mine, în lumea mea, să-i arăt cam tot ce era de arătat. Şi el părea foarte încântat dar şi curios. La un moment dat ajungem la un iaz, intrăm amândoi ţinându-ne de mâna şi cu zâmbetele până la urechi, în timp ce încercam să-i explic că pe acolo era intrarea ce ducea acasă, la moşia alor mei. El se bucura şi râdea plin de voie bună, însă ce nu înţelegea era faptul că pentru a putea merge cu mine în adâncurile iazului, trebuia să-şi lase sufletul pe mal. Într-un final, când l-am tras după mine spre adâncuri şi-a dat seama şi a ieşit panicat la suprafaţă… eu nu m-am mai întors.
Cerul se înnorase şi picături mari au început să cadă cu repeziciune. Era dezamăgit. Zâmbetul cald de pe faţă lui pierise iar costumul lui alb se murdărise. Nu şi-a dat seama de la început, iar acum era prea târziu. Într-un final, când toată lumea care mai rămăsese era pe pas de plecare, majordomul lui se apropie cu o umbrela mare, neagră, îndemnându-l să se urce înapoi în limuzina. Lângă maşină, una dintre iele, o prima-balerină, stătea adăpostindu-se de ploaie. Îşi zâmbesc slab amândoi, înţelegând că în cele din urmă niciunul dinre ei nu va pleca singur acasă. Iar ceva mai în spate, fata cu rochia mov şi-a găsit un conte în vârstă, care avea să devină mai tânăr după ce intră cu ea în iaz, în regatul Lumii de Apoi.

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu