„Ce tot butonezi acolo?”
Ah, da, am uitat... e şi el aici. Mă uit în sus încet să văd câte din trăsăturile lui îi pot distinge în întuneric: ochii albastru-electric lucind în lumina difuză a televizorului, zâmbetul jucăuş, şuviţe negre ciufulite şi aluniţa de lângă ureche. Dap, toate sunt la locul lor exact aşa cum mi le aminteam. Mi-a fost dor de toate astea.
„Unde ai fost?”
Îmi întoarce o privire nevinovată.
„Cum adică unde am fost? Nu tu m-ai făcut să plec?”
„Hmm... chiar dacă, să nu mai dispari aşa, n-ai idee ce rău m-am plictisit zilele astea...”
„Ba cred că ştiu, nu de-aia sunt din nou aici?” îmi spune cu un zâmbet de superioritate.
Deşi urăsc să mă gândesc la toate astea, are dreptate. Adevărul e că am avut câteva zile mai bune, mai cu soare, dar s-au dus mult prea repede, parcă nici n-au fost. Şi exact atunci nu e nimeni să te întrebe ce mai faci, de parcă nu mai sunteţi personaje ale aceluiaşi joc. Da, cred că asta e, eu am murit de mult şi m-am restartat. Acum sunt cu câteva niveluri mai în urmă faţă de restul lumii.
Mă uit la el cu o privire uşor iritată.
„Ai întârziat! Ce ţi-a luat atât să te întorci? Ai uitat drumul?” şi deşi am incecat să păstrez un ton de glumă, probabil că ochii mei erau goi pentru că zâmbetul lui se stingea cu fiecare ticăit de secundar. Îşi întinde uşor mâna cu degetele lui lungi şi îmi mângâie obrazul, apoi mă ciufuleşte în joacă.
„Iartă-mă... Şi? Ce-ai mai făcut? Am pierdut ceva cât am fost plecat?”
Ah, da, am uitat... e şi el aici. Mă uit în sus încet să văd câte din trăsăturile lui îi pot distinge în întuneric: ochii albastru-electric lucind în lumina difuză a televizorului, zâmbetul jucăuş, şuviţe negre ciufulite şi aluniţa de lângă ureche. Dap, toate sunt la locul lor exact aşa cum mi le aminteam. Mi-a fost dor de toate astea.
„Unde ai fost?”
Îmi întoarce o privire nevinovată.
„Cum adică unde am fost? Nu tu m-ai făcut să plec?”
„Hmm... chiar dacă, să nu mai dispari aşa, n-ai idee ce rău m-am plictisit zilele astea...”
„Ba cred că ştiu, nu de-aia sunt din nou aici?” îmi spune cu un zâmbet de superioritate.
Deşi urăsc să mă gândesc la toate astea, are dreptate. Adevărul e că am avut câteva zile mai bune, mai cu soare, dar s-au dus mult prea repede, parcă nici n-au fost. Şi exact atunci nu e nimeni să te întrebe ce mai faci, de parcă nu mai sunteţi personaje ale aceluiaşi joc. Da, cred că asta e, eu am murit de mult şi m-am restartat. Acum sunt cu câteva niveluri mai în urmă faţă de restul lumii.
Mă uit la el cu o privire uşor iritată.
„Ai întârziat! Ce ţi-a luat atât să te întorci? Ai uitat drumul?” şi deşi am incecat să păstrez un ton de glumă, probabil că ochii mei erau goi pentru că zâmbetul lui se stingea cu fiecare ticăit de secundar. Îşi întinde uşor mâna cu degetele lui lungi şi îmi mângâie obrazul, apoi mă ciufuleşte în joacă.
„Iartă-mă... Şi? Ce-ai mai făcut? Am pierdut ceva cât am fost plecat?”
„DA! De fapt am fost chemată la Oprah în emisiune, dar n-am putut să merg, am fost prea ocupată să-mi ridic marele premiu de la Loto cu care mi-am înfiinţat o trupă rock, tocmai ne-am întors din turneu...”
Nici nu apuc bine să termin că el izbucneşte într-un râs molipsitor de care-mi era tare dor. Are un obicei drăguţ atunci când râde, îşi lasă capul pe spate iar ochii strâns închişi şi gura până la urechi fac ca glumele mele să pară mai amuzante decât sunt de fapt. Câteodată îmi place să-i studiez cele două linii fine de pe gât şi ‚mărul’ care dansează în sus şi-n jos. Nu ştiu de ce, dar detaliile astea mi s-au întipărit în memorie.
Când îşi termină repriza de râs, se uită fix în ochii mei, cu o privire mult prea amuzată. Albastrul e puţin mai limpede acum...
„Ei bine, atunci te distrezi destul şi fără mine” şi mi-o spune cu un ton îngâmfat, moment în care sare lângă mine în pat, îşi duce mâinile sub cap şi îşi pune picior peste picior. Ce mă enervează câta importanţă îşi dă!... Dar îmi şi place, doar eu l-am făcut aşa...
„Iar eşti încălţat cu ghetele la mine în pat?! Dă-te jos!!” Încerc să-l împing în glumă, dar cu forţă, însă n-am nicio şansă, el e clar mai puternic decât mine iar toate eforturile mele zadarnice sunt parcă scoase din filmele cu proşti. După ce simt că şi ultima mea rezervă de energie e epuizată, mă dau bătută, gâfâind.
El chicoteşte.
02:31. Deja mi se face somn. Îl fixez cu privirea vreo 2 minute foarte lungi şi chiar înainte să mă înec în oceanul din ochii lui, îi spun cu voce spartă:
„Să nu mai pleci niciodată!”
Într-o secundă i-am văzut o mie de expresii pe faţă, iar în cele din urmă oftează şi zâmbeşte. Se întinde uşor spre mine şi îşi înfăşoară braţele protector în jurul meu şi mă sărută în creştetul capului. Da, asta e tot ce am nevoie!...
Nici nu apuc bine să termin că el izbucneşte într-un râs molipsitor de care-mi era tare dor. Are un obicei drăguţ atunci când râde, îşi lasă capul pe spate iar ochii strâns închişi şi gura până la urechi fac ca glumele mele să pară mai amuzante decât sunt de fapt. Câteodată îmi place să-i studiez cele două linii fine de pe gât şi ‚mărul’ care dansează în sus şi-n jos. Nu ştiu de ce, dar detaliile astea mi s-au întipărit în memorie.
Când îşi termină repriza de râs, se uită fix în ochii mei, cu o privire mult prea amuzată. Albastrul e puţin mai limpede acum...
„Ei bine, atunci te distrezi destul şi fără mine” şi mi-o spune cu un ton îngâmfat, moment în care sare lângă mine în pat, îşi duce mâinile sub cap şi îşi pune picior peste picior. Ce mă enervează câta importanţă îşi dă!... Dar îmi şi place, doar eu l-am făcut aşa...
„Iar eşti încălţat cu ghetele la mine în pat?! Dă-te jos!!” Încerc să-l împing în glumă, dar cu forţă, însă n-am nicio şansă, el e clar mai puternic decât mine iar toate eforturile mele zadarnice sunt parcă scoase din filmele cu proşti. După ce simt că şi ultima mea rezervă de energie e epuizată, mă dau bătută, gâfâind.
El chicoteşte.
02:31. Deja mi se face somn. Îl fixez cu privirea vreo 2 minute foarte lungi şi chiar înainte să mă înec în oceanul din ochii lui, îi spun cu voce spartă:
„Să nu mai pleci niciodată!”
Într-o secundă i-am văzut o mie de expresii pe faţă, iar în cele din urmă oftează şi zâmbeşte. Se întinde uşor spre mine şi îşi înfăşoară braţele protector în jurul meu şi mă sărută în creştetul capului. Da, asta e tot ce am nevoie!...
„Am să stau atât cât o să ai nevoie de mine.”
Mă opresc din scris şi las telefonul de-o parte. Iar a început sezonul insomniilor... cel puţin acum am o ocupaţie.

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu