Mă ridic cu foooooarte mult “entuziasm” din pat şi mă duc cu ochii închişi să îmi fac ghiozdanul, pentu că, bineînţeles, aseară eram prea concentrată să văd cum urma să scape Jonathan Rhys Meyers de tipii care-l urmăreau.
Ce trebuia să fac? A, da. Ghiozdanul…. Ce zi e azi?... mă bine nu întrebam, pentru că răspunsul a venit mai fulgerător că acum câteva minute: vineri… asta înseamnă simulare la biologie… de ce, Doamne iartă-mă, trebuie să ne complicăm existenţă atât de mult? Ar trebui să ştim lucruri de bază, cum ar fi: ce înseamnă gastrita, ca s-o putem evita, sau unde se află inima (pentru că de funcţionat, n-o să înţeleg niciodată cum funcţionează).
Parcă eu îmi făceam ghiozdanul… ce caut de fapt în frigider? E clar… insinctele câştiga indubitabil în faţa raţiunii! În fine, încerc să n-o lungesc prea mult, ca să nu adorm cu capul pe masă, mâncând, şi plec din nou cu foarte mare “entuziasm”.
Vremea nu prea mă ajută; e din nou înnorat şi stă să plouă. La cât sunt de adormită nici nu mă mai obosesc să ocolesc bălţile şi aşa prea multe; un şofer binevoitor, mă ajută şi el cât poate în timp ce trece cu viteză printr-o baltă, nu prea mare, dar îndeajuns cât să mă stropească până la genunchi. Îi fac câteva urări de bine lui şi familiei, şi plec mai departe.
Iar am pierdut autobuzul. Nu-i nimic, vine altul… şi aşa sunt în întârziere…
După ce mi-am găsit şi eu o ocupaţie în timp ce aşteptam (să număr ciorile care treceau pe deasupra) vine şi autobuzul, plin ochi, bineînţeles, cum altfel să fie, doar e vineri dimineaţă. Mă strecor şi eu printre bătrâni plictisiţi ce miroseau a naftalină, până găsesc o poziţie mai relaxată. Doamne, oamenii ăştia n-au ce face acasă vineri dimineaţă?! În timp ce încercăm să mă acomodez cu mirosul, simt cum cineva mă călca apăsat pe picior… se uită la mine cu o faţa senilă şi coboară din autobuz… putea să-şi ceară scuze măcar…
Mă uit plictisită în stanga mea şi văd un cuplu cu dragostea în gât dis-de-dimineaţă… vineri dimineaţă… îmi mut privirea enervată, plină de egoism … “ce? Şi voi vreţi să-mi faceţi înciuda?”… şi apoi privesc în dreapta mea, direcţie pe care am ignorat-o până acum, cine ştie din ce motiv… şi îl văd. Un tip blond, îmbrăcat lejer, cu o freză ciufulită în toate părţile şi cu nişte ochi de un verde cald… nu mi-am dat seamă că stătuse în tot acest timp lângă mine, şi nu realizasem că rămăsesem cu gura căscată până ce s-a uitat scurt la mine şi apoi a mutat privirea…
Ce idioată sunt! De cât timp stăteam cu gura deschisă?... dar e simpatic… încerc să-i atrag atenţia cumva, dar creierul meu era ca în orice altă dimineaţă: blanc… îi studiez fiecare detaliu în parte, poate se simte şi el şi se uită din nou la mine. O să încerc să-i zâmbesc cât de cald pot… cu toate că faţa mea arăta groaznic, deci ştiam deja ce efect garantat va avea…
Dar spre “norocul” meu, nu s-a mai uitat; cred că se citea dezamăgirea pe faţa mea; înainte să cobor din auobuz, îi mai arunc o singură privire, ca derămas bun şi… surpriză! Se uită fix la mine cu o privire amuzată… Am rămas şocată câteva secunde, timp în care se apropie de mine şi-mi spune încet, doar pentru mine:
“...ţi-ai luat hanoracul pe dos”…
Mă uit cu precauţie în jos şi abia mă mai pot abtine de râs. Avea dreptate. Îi spun un “mersi” ruşinat şi cobor din autobuz, hotărâtă pe direcţia baie, imediat ce aveam să întru înclădirea liceului… Doamne ce dimineaţă. Normal, doar e vineri dimineaţă, e logic.
Încerc să-mi aduc aminte despre ce visam când a sunat alarma, dar nu reuşesc. Însă am rămas cu un sentiment plin de afecţiune…

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu