sâmbătă, 20 aprilie 2013

S-a schimbat direcţia vântului...


Dacă m-ar întreba cineva care e anotimpul meu preferat, aş răspunde fără să stau pe gânduri: primăvara! De ce? Pentru că mi-am făcut o dată un test de personalitate pe un site de socializare şi mi-au spus în rezultat că mi se potriveşte primăvara... glumesc! De fapt, chiar aşa s-a întâmplat, dar nu acesta e motivul.

Adevărul este că îmi plac toate anotimpurile: îmi place iarna pentru că sunt tradiţionalistă; îmi place să mă bat cu zăpadă, să ascult colinde şi să beau vin fiert. Să nu mai zic de brad! Îmi place toamna pentru că plouă cu frunze galbene şi pentru că se culege via. Ador vara! Ador plaja şi soarele, apusurile roşii şi limonadă cu gheaţă, dar în special ador furtunile de vară! Cu ploi repezite, tunete şi fulgere, dar mai ales răcoarea şi mirosul de după. 

Cu primăvara e altceva. Când vine primăvara, bat vânturi schimbătoare. Ne loveşte pe toţi, însă fiecare reacţionează în felul lui. Unii dorm prea mult, alţii deloc; unii sunt plini de energie, alţii devin depresivi. Însă în cele din urmă, toată lumea simte schimbarea. Este vremea când se fac modificări şi se iau decizii importante, vremea când lumea se tunde scurt, vremea când deschidem ochii, vremea când ne aducem aminte cine suntem. 

Pentru mine e singura dată când îmi pun întrebări, dar găsesc şi răspunsuri. Desigur, întrebările par să fie aceleaşi ca şi până acum, dar răspunsurile variază în funcţie de timp.DA! Timpul! El schimbă tot! La el mă raportez indiferent de împrejurări. El schimbă locuri, oameni, sentimente, idei, păreri, opţiuni, idealuri. Ne schimbă pe noi. Deşi nu ne place să credem asta, noi n-o să fim toată viaţa la fel. Ne schimbăm uşor şi subtil, dar sigur, pentru că este un proces iremediabil. 

Stau acum şi contemplez. Mă contemplez pe mine, şi mă minunez. De ce am întotdeauna aceeaşi sete nesatisfăcută? De ce îmi pun aceleaşi întrebări întotdeauna şi, deşi găsesc răspunsuri de fiecare dată, niciunul nu m-a mulţumit.

Şi-aşa ce-mi vine să iau câmpii! Să alerg cât mă ţin picioarele! Nu mai suport rutina asta putredă... iar m-a luat valul schimbării... m-am săturat să stau că o meduză şi să văd cum trece viaţa pe lângă mine... dar nu ştiu CE să fac!

Vreau adrenalină... aventură... emoţii! Vreau să simt că trăiesc.... am uitat cum...

Nu ştiu dacă mă înţelege cineva în totalitate, dar chiar n-am făcut nimic semnificativ cu viaţa mea până acum; şi dacă au fost cazuri în care am decis să acţionez, tot timpul m-am zbătut în direcţia opusă; aşadar, fără rezultat. Vreau altceva!

Simt că am irosit degeaba 22 de ani din viaţa mea. Şi ar fi trebuit să fie cei mai frumoşi de până acum. Deşi îmi place să cred (sau să sper) că partea bună a vieţii încă nu a sosit, simt că de fapt a trecut pe lângă mine fluierând... iar eu am stat acolo şi n-am făcut nimic...


Stăteam aseară şi mă gândeam, când deodată, m-a lovit o 
revela
ţie: cum mă vedeam eu că aş fi fost la vârsta asta, atunci când eram mică? Cu toţii ne dorim când suntem copii ca să creştem mari mai repede şi să devenim anumite persoane pe care ni le proiectăm la noi în cap... dar cât din toate astea chiar devin realitate? 

Eu acum sunt departe de personana care credeam (sau îmi doream) să ajung la 22 de ani.

Sunt un adult tânăr care nu poate să facă nimic pt el; mă las în voia sorţii ca o frunză bătută de vânt în toate direcţiile.... eu de ce nu mă opun vântului? Poate eu nu vreau să merg în direcţia aia!... de ce nu mai am voinţă? Nu mai ştiu ce vreau cu mine!

Eu când eram mică, mă visăm o persoană veselă, deschisă, înconjurată de mulţi oameni care să mă aprecieze aşa cum sunt... de mulţi prieteni! Să ies mult, să călătoresc, să mă distrez, să râd mult... să iubesc! N-am realizat nimic din toate astea până acum şi mă simt aşa de dezamăgită de mine...dar nu pentru că nu le-am făcut până acum ci pentru că nu ştiu dacă mai vreau... nu ştiu ce vreau! Nu mai ştiu pentru ce să mă lupt şi în ce să sper... parcă mi-am pierdut toate valorile morale...sunt curioasă dacă Eu cea din trecut e la fel de dezamăgită ca şi mine de cum a ajuns când s-a făcut mare...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu