marți, 2 aprilie 2013

Scrisoare de duminică

Chiar trebuie să am celeaşi reguli tot timpul, pe care nu trebuie să le încalc? Pur şi simplu mă simt ca pe un teren minat: un pas greşit şi “click-BOOM!” Ce-i drept, de data asta n-am auzit decât “click-ul” şi încă aştept cu ochii strâns închişi şi cu mâinile peste urechi să se audă mult aşteptatul “BOOM!”
Dar ce? Eu n-am voie să explodez? Ce dacă n-am făcut încă “click”? Dar aşa este, într-o lume în care peştele cel mare îl mănâncă întotdeauna pe cel mic nu mă miră faptul că sunt tot timpul ultima care are voie să vorbească, dacă se mai întâmplă şi luxul asta.

Bine, bine, dar… dacă vorbesc, cine mă ascultă? Acum ştiu cum se simt actorii care sunt tot timpul ultimii şi tocmai atunci când începe să-şi spună replicile bine memorate, sala se goleşte. Bietul de el. A, nu, nu-i port milă, pentru că ar însemna să-mi port mie milă, iar asta nu se va întâmpla niciodată! Sau…cine ştie; nimic nu mă mai miră la mine. Mă comport ca un nebun de câteva zile: plâng-râd… apoi râd-plâng. N-ar fi asta o problemă, pentru că e benefic să te descarci din când în când, însă se petrece mult prea des şi mult prea brusc. Depresie. N-am nevoie de aprobarea unui medic psihiatru ca să ştiu. O simt. Trist, nu?
Dar am totuşi atâtea lucruri pe care simt neastâmpărul să le rostesc. Un prieten mi-a spus: “Asta e furie refulată… ai să faci cancer.” Doamne păzeşte, asta mi-ar mai lispsi acum! Dar totuşi, are dreptate.

Nu sunt mai multe surse de stress, ci doar una… dar bună. Să o estompez? Cum? Atâţia ani am pus milioane de planuri la cale că să o reduc măcar, dar fără rezultat. Şi creste din ce în ce mai mult. Poate că se hrăneşte din stresul meu. Poate că are o satisfacţie sadică atunci când sunt eu cu nervii la pământ. Sunt aşa de curioasă să aflu ce gândeşte… pentru că sunt ferm convinsă că nu-l interesează ce gândesc eu. El crede că-mi face un bine, dar am ajuns la concluzia că asta este de fapt camuflajul faptului că el chiar se distrează văzând cum mă chinuiesc. Exact ca nişte copilaşi ce chinuiesc o vieţuitoare mică până la epuizare, apoi vieţuitoarea ataca. Dar eu… când atac? Ei bine, o data şi-o dată tot am să atac; şi, Doamne, ce lovitură de stat o să dau. Nici Ceausesc nu s-a aşteptat la lovitură primită, dar ce n-o să se mai aştepte el! O să fie ca… dărâmarea Zidului Berlinului…nu! Mai rău! O să fie: tăierea crăcii de sub picioare! Da, e un titlu perfect!
Şi apoi ce? O să-mi sară în cap? Să-mi spună câte a făcut el pentru mine şi că “în halul asta îl răsplătesc?”…nuuu… de fapt, da!

Oare ce se întâmpla atunci când picătura umple paharul? Sau când lumea se întoarce cu susul în jos? De fapt, lumea cu susul în jos n-ar fi aşa o tragedie… Şi-aşa toate au luat o întorsătură de 180 de grade, de exemplu: acum nu mai iau copii bătaie de la părinţi, ci invers. De fapt, rostul bătăii (dacă are) nu l-am înţeles niciodată, dar era primul exemplu care mi-a venit în minte.

Dar pur şi simplu nu mai pot să rabd! Într-o zi chiar am să sar pe geam şi am să alerg cât pot, până la Constantă, o să caut cel mai apropiat dig şi o să mă arunc cu atâta poftă, triumfând în momentul în care o să ating apă sărată şi rece că gheaţă. Da! Evadarea perfectă…!

Dar până atunci, eu ce fac? încotro mă îndrept? Da, n-am nici un refugiu, dar nici nu mă aştept să găsesc vreunul. Te-ai plimbat vreodată pe un câmp pustiu în timp ce plouă cu găleata? Nici eu; doar că, dintr-un oarecare motiv, ştiu exact cum e. De fapt, cred că ştiu cum e si pe grindină.

Da, am o mulţime de oameni în jurul meu, si nu, nimeni nu mă poate ajuta. Dar nici nu vreau. Trebuie să am şi eu ceva cu care să mă mândresc dupa ce se termină totul, nu?... dar când se va termina?

Nu mă simt bine, pentru că e ca şi cum sunt într-un război de una singură. Dar am destulă muniţie. Trebuie doar să fie cineva, undeva, care să-mi strige cuvinte de încurajare potrivite. Dar cine? Lumea oricum e prea grăbită ca să se uite în jurul ei şi să vadă ce se întâmpla de fapt. Ce ciudat este atunci când faci numai bine celor din jurul tău şi-i ajuţi să se ridice, după ce şi-au recăpătat echilibrul, te împing ei pe tine. Din nou trist, nu? Dar şi mai ciudat este că am arătat tuturor aceeaşi faţă, însă puţini au văzut ceva bun în ea.
Da, sunt şi oameni care te cred şi le pare rău pentru tine. Urât sentiment. Şi chiar dacă încearcă ei să înlocuiască ceea ce-ţi pliseste, nu e acelaşi lucru. E ca atunci când îţi lipsesc piese importante din puzzle şi încerci să le înlocuieşti cu altele care, după ce că au şi culori diferite de restul puzzle-ului, nici măcar nu se potrivesc.

Eu am avut nevoie şi încă mai am, mai mult că oricând, de atenţia unei singure persone. Şi tocmai de acolo a venit cel mai puţin. Adică deloc! Am acum în suflet un dulap mare plin cu sertare, majoritatea goale. Sertarul pentru ÎNCREDERE-gol. RESPECT-gol. SUSŢINERE-gol. Acum aştept să se umple, dar de unde, nu ştiu.

Trăiesc ca într-un film mut, lumea mea nu mai are de mult culori (cineva a avut grijă să toarne clor pe ea!) şi spun mut, pentru că nu mai am dreptul la cuvânt. De fapt, nici nu ştiu dacă l-am avut vreodată. Poate că într-un viitor apropiat mă voi întâlni cu Charlie Chaplin şi-l voi învita la o cafea. Dar totuşi, până şi filmele mute au replică. Ale mele unde sunt?
Lăsând gluma la o parte, tragedia mea încă nu are final, dar nici nu-i pot prezice unul. Vă las în suspans până la episodul următor. Cert este că între timp, cred că am făcut “click”… urmează un mare “BOOM!” dar nici pe primul nu l-am auzit încă… dacă se vor auzi două “BOOM”-uri simultan?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu