Nu-mi place să mă exprim în cuvinte, poate că o schiţă ar fi mai uşor de făcut că să-ţi arăt în ce stare m-ai adus: imaginează-ti un pod rupt de nenumărate valuri… cel din urmă l-a luat cu totul; o clădire veche, dărâmată de cutremure successive… ultimul a lăsat-o ruine; un turn făcut din cărţi de joc, pe care un copil vrea să-l dărâme suflând în el… ultima suflare l-a împrăştiat. Cred că nu-ţi dai seama cât de împrăştiată sunt acum… nu mă pot aduna oricât aş încerca. Şi ce? Dacă mă aduni, crezi că voi sta aşa?... nu, mă voi împrăştia la loc…
Cum vindeci o inima sfâşiată în bucăţele? O lipeşti cu scoci? Cu superglue?... o coşi?... o dai cu rivanol şi-o bandajezi? Nu, nu cred că va funcţiona; ar trebui să fi mai creativ de atât! Dar de ce ai sfâşiat-o în primul rând? Crezi că nu era şi aşa destul de crăpată?
Mă simt că şi cum aş fi în comă; nu mai simt nimic: nici durere, nici foame, nici sete… nici viaţă. Nici măcar nenorocitul de Xanax nu mă mai poate ajuta acum (nu că ar fi putut-o face mai devreme) dar am decis că nu merită osteneala… de ce? Pentru că, aşa cum spune un cântec: “that’s not the way I want my story to end!” nu mă mai poate scoate nimeni din amorţeala care m-a curins… această stare nebună de transă adâncă mă face să cred că acum chiar s-a sfârşit… nu? Trebuie să mă verific din când în când să văd dacă am păţit ceva, pentru că, dacă s-ar întâmpla ceva, nu mi-aş da seama imediat; drept dovadă, nici nu ştiu de când am cicatricea de pe mâna, sau cum am căpătat-o.
De câte şuturi în fund are nevoie o persoană ca să se înveţe minte? Eu una, cred că am primit destule, şi încă mai vin, ca pe bandă rulantă… dar ce-am învăţat din toate astea? Că dacă cineva pe care abia l-ai cunoscut îţi spune să ai încredere în el, să nu-l crezi? Ha! Pe asta o ştiam deja… să nu speri la ceva pe care nu poţi avea? Urât sentiment, dar da, am prins-o şi pe-asta… altceva? A, să nu te aştepţi că cineva să iasă din universul sau perfect să te ajute pe tine? Da, ăsta a fost superlativul…
Tu şi ideile tale tâmpite! Chiar crezi că mă fascinează atât de tare universul tău perfect? Chiar crezi că le ştii pe toate? Chiar crezi că îi poţi vindecă pe toţi? Chiar crezi că poţi să fii fericit şi să le aduci şi altora săraci cu duhul fericirea doar printr-un zâmbet… o îmbrăţişare… o strângere afectuoasă de mâna… pentru că eu cred… sau cel puţin credeam, până să mă izbească realitatea şi să mă împrăştii în milioane de bucăţi… sper că măcar una din ele să ajungă la tine, şi să-ţi spună cât de dor îmi e de tine!
Sau cel puţin, îmi era… aveam momente în care credeam că eşti salvatorul meu şi că cineva mi-a ascultat rugile şi mi-a şi răspuns, în sfârşit… am minţit şi sperăm că să iasă ceva bun din faptul că mi-am asumat un risc mare, dar aparent, sperăm să fii tu… aparent. Aveam momente în care eram atât de pierdută în vârtejul deprimării, încât pur şi simplu mi te imaginam materializandu-te lângă mine…. Probabil că şi pe stradă dacă te întâlneam, eram în stare să mă agăţ de gulerul tău şi să-şi şoptesc cu o privire disperată: “Ajutor!”…
Dar asta se întâmpla atunci, acum nu cred că mai pot să te privesc măcar… nu mai vreau… din moment ce am crezut în tine cu toată speranţă de care puteam să dau dovadă, m-ai dezamăgit fără să-ţi dai seama măcar, fără să ştii… e posibil? Păi, la mine a fost. De aceea nu vreu să mai cred, să mai sper, să mă implic măcar… lasă-mă să mă bucur de amorţeală mea, atât cât mai tine, pentru că după ce va trece şi ea, probabil că atunci voi simţi din plin tot ce am scris aici… până atunci, carpe diem amorţită!

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu