Eh, hai că ar fii culmea să încep acum să-ţi scriu declaraţii de dragoste… dar dacă de asta e nevoie ca să te aduc înapoi la mine, atunci o voi face. Şi totuşi, să te aducă înapoi la mine, unde? Pentru că eşti la o staţie de autobuz distanţă. Oare de ce la o distanţă fizica aşa de mică, distanţă sufletească e atât de mare? Să-ţi spun sincer, am avut o presimţire chiar înainte să terminăm liceul şi ţi-am spus-o, dar tu m-ai calmat imediat, tocmai cu scuza asta: “stăm la o staţie de autobuz distanţă”.
Înainte era timp destul pentru de toate. De stat la ore (foooaarte multe ore), de ieşit după ore, de vorbit la telefon, am vorbit până şi prin e-mailuri. Acum nu mai e timp pentru nimic. Ne vedem foarte rar, vorbim la telefon numai când te sun eu, iar de e-mailuri nici nu mai încape vorba. Nu spun că este doar vină ta; poate că şi eu sunt prea posesivă cu tine, dar dacă nu cu tine, atunci cu cine?
Era frumos dar şi fascinant faptul că ne-am văzut în fiecare zi, timp de 4 ani de zile şi totuşi nu ne săturasem una de alta. Erau şi certuri, dar care se stingeau în maxim 10 minute :)… ai observat că certurile noastre au început să dureze mai mult după ce am terminat liceul?
Nu o să încep acum să-ţi ţin morală (şi nici nu vreau) de faptul că eşti mult prea băgată în relaţia ta actuală. Poate că aşa este un om îndrăgostit…poate…dar singurul lucru pe care vreau să-l spun este că mi-e tare dor de fata pe care o ştiam eu: independenţă, stăpână pe sine, sigură de ce vrea, cu o fire tare şi autoritară, dar săritoare şi grijulie… când te-ai schimbat aşa de mult? Abia acum am observat, cu toate că stăm la o staţie de autobuz distanţă.
Sunt convinsă că atunci când o să citeşti “scrisoarea” asta, o să-ţi dai ochii peste cap şi în secunda în care ai terminat de citit, ai să mă suni şi să-mi scoţi ochii şi ai să mă contrazici pentru fiecare lucru pe care l-am afirmat despre tine… şi totuşi, eu nu-ţi reproşez nimic… astea sunt doar lucrurile pe care le gândesc acum… ţie nu ţi-e dor de noi aşa cum eram atunci? De fiecare proststie pe care o făceam la comun, cum copiam la lucrări şi inventam metode noi (şi cum mai eram şi prinse), când făceam planuri cum să-i păcălim pe ai mei să mă lase mai mult afară (şi ce bine era când mai şi reuşeam), de planul nostru cu Razvan şi covrigul (a.k.a. cercele şi trapezii), cum mergeam noi două în parc în rochiţe de vară, că să atragem toate privirile (păcat că parcul era cam gol) … sau când am ieşit prima dată cu tine în colanţi şi am jurat că nu o voi mai face vreodată (aici nu mai comentez…) :))… sau când ne-am îndrăgostit amândouă de acelati tip >:)…de obiceiul nostru a ţine mingea de volei în mâna atunci când ne venea rândul să vorbim (apoi ne loveam cu ea în cap că două idioate:)) ) …
Nu-mi place că tot timpul respingi ce vreau să-ţi spun şi nici nu încerci măcar o dată să te gândeşti puţin la ce mesaj încerc să-ţi trimit de vreo 7 luni încoace…Prietenii cei mai buni sunt pe viaţa, tu ştii asta şi eşti de acord. Dar care e diferenţa dintre noi şi doi prieteni obişnuiţi, dacă faptul că ştim atât de multe una despre alta şi toate lucrurile prin care am trecut nu ne mai ajuta cu nimic acum?
Da ştiu, o să-mi reproşezi că şi eu m-am schimbat şi în cele din urmă o să încerci să dai vina pe mine. Da, m-am schimbat. De ce? Petru că am fost nevoită să mă descurc singură într-o lume care m-a refuzat de la bun început. Ţi-am spus şi o s-o spun de câte ori este nevoie: nu ştiu unde aş fi fost acum dacă tu nu te-ai fi apropiat atunci de mine. Ai spus că m-ai văzut ca pe o provocare şi că ţi-am stârnit interesul. Evident, acum nu mai reprezint niciun interes pentru tine, din moment ce uneori am impresia stupidă că mă eviţi fiind că te-ai săturat de mine. Şi spun stupidă nu pentru că aşa ar fi, ci pentru că nu e fondată pe ceva anume, este doar o presupunere de-a mea … sau poate din cauza că tu, chiar dacă ai ştii că aşa e, n-ai putea s-o recunoşti. Tu dintre toţi oamenii, nu-mi întoarce spatele!
Poate că tu eşti fericită acum, aşa cum eşti. Dar asta nu înseamnă că eu nu mai am nevoie de tine. Obişnuiai să fii acolo când un eveniment important se petrecea în viaţa mea… au trecut atâtea, tu unde ai fost? Când vorbesc cu tine nu mai aud interesul, curiozitatea pe care le auzeam inaite. Obişnuiai să-mi ceri sau să-mi dai până şi cele mai idioate detalii înainte. Acum nici nu mai avem subiect de discuţie când vorbim, e mai multă linişte decât dialog. De ce mă excluzi? Eu nu mai sunt aşa importantă, nu?... dar nu mă supăr…nu vreau să încerci să-mi demonstrezi contrariul la ce am scris eu aici şi să te forţezi să mă suni mai des, doar aşa, că să-mi arăţi mie că mă înşel… nu vezi diferenţa? Eu am ştiu de mult că tu m-ai exclus, tu când ai să realizezi? Probabil că subconştientul tău ştie deja, acum tot ce trebuie să faci este să încetezi să te mai minţi. Tot ce te rog este să te gândeşti bine-bine la ce am scris eu aici. Nu mă sună imediat când termini de citit, pentru că mai mult ca sigur ai să fii nervoasă şi plină de reproşuri. Doar mai gândeşte-te. Poate că totuşi nu sunt eu paranoică şi ceva chiar s-a schimbat între noi… chiar dacă stăm la doar o staţie de autobuz distanţă… :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu