miercuri, 3 aprilie 2013

Operaţie pe cord deschis

“Inima îşi are raţiunile sale pe care raţiunea nu le cunoaşte… Inima Îl simte pe Dumnezeu şi nu raţiunea… Cunoaştem adevărul nu numai prin raţiune ci şi prin inimă: prin inimă cunoaştem primele principii şi în zadar raţiunea încearcă să le combată. Ştim că nu visăm; oricât de neputincioşi am fi s-o dovedim prin raţiune, această neputinţă nu demonstrează decât slăbiciunea raţiunii noastre, dar nu şi nesiguranţa tuturor cunoştinţelor noastre… Pe această cunoaştere a inimii şi a instinctului trebuie să se sprijine raţiunea şi să-şi întemeieze discursul” - Blaise Pascal, “Cugetări”

Nu ştiu câte persoane au confundat realitatea cu visul, sau invers, însă, porind de la principiul îl simţi, deci e aievea, am început să-mi pun întrebări. Încă o persoană, încă o şansă pierdută, încă un pas înapoi… sau înainte? Deocamdată nu-mi dau seama în ce direcţie mă mişc, dar e bine că m-am desprins de locul unde prinsesem rădăcini. Începusem să ruginesc,să amorţesc, să nu mai răspuns la stimulii externi; nu ştiu când, cum şi în ce fel, dar am început să alunec uşor din locul în care am zăcut involuntar atâta timp. Cam cât?… vreo 2 ani, parcă, nu? Oricum, cert e că am dat-o în bară încă o dată… sau nu? Şi cu toate că sunt conştientă că am eşuat lamentabil a nu-ştiu-câtă oară (crede-mă, am pierdut numărătoarea) simt că briză şi-a schimbat direcţia. Am devenit mai rece, sau mai mai afectată? M-am apropiat, sau m-am dărâmat? Dar hai să-ţi spun o treaba, la modul cel mai sincer: nu-mi prea păsa! Tot ce ştiu e că acum mă scald în ape mai calzi, iar veninul mi se scurge încet din vene, lăsând loc nectarului să vindece… sau să anestezieze?
Draga inima… Acum am o întrebare. Sau mai multe... Cât timp îţi mai trebuie? Cât de nehotărâtă eşti? Ce-ţi lispeste? …Timp? Sentimente? Persoane, gânduri…. durere? Cred că ţi-am dat destul din toate şi încă faci pe mofturoasă. Nu eşti prea încărcată? Mai aruncă din bagaj, pentru că eu nu te mai pot ajuta să-l cari.
Vreau să ştiu dacă m-ai minţit. Eu am crezut, şi încă o fac, în faptul că mi-ai spus doar adevărul, însă m-ai lăsat sufocată şi confuză. Mi-ai arătat oare o altă realitate care nu există şi n-a existat vreodată? M-ai minţit cu atâta ardoare, încât mi-ai scorojit aptitudinea de a vedea realitatea concretă? Eu îmi aduc aminte clar (… de fapt, asta e una dintre probleme: îmi aduc aminte PREA clar…) fiecare secundă încărcată de câte o altă emoţie, un flux de variaţii mincinoase, un cocktail de impresii strâmbe, stricându-mi tiparul definitiv, mutilandu-mi realitatea irevocabil. A fost cumva doar un scenariu ireal pe care mi l-ai dat ca pe o pastilă de “fericire”? voiam doar să ştiu aşa, de curiozitate, că în cazul în care se mai poate repara ceva, să-mi reconstruiesc tiparul de viaţă şi să-l pot încadra în normele realului. Oare totul a fost în mintea mea? Pe cât de ireal mi se părea atunci, pe atât de fals mi se pare acum. Dar… dacă raţiunea se sprijină pe cunoaşterea ta şi a instinctului tău, de ce încă simt căldura când îmi amintesc de umbră trecutului? De ce lăstarul speranţei creste în continuu, chiar dacă l-am smuls deja din rădăcini? Ştii tu ceva ce eu nu ştiu? E vreo continuare a trecutului?... Dacă nu, te rog mult, nu-mi mai da niciun scenariu fals, nu mă mai minţi, nu mă mai amăgi, pentru că nu mai are niciun haz. Vreau să te ajut să faci curat, doar lasă-mă să întru… eu nu sunt ca ei, adu-ţi aminte cine sunt, recunoaşte-mă şi lasă-mă să intru…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu