Nu ştiu câte persoane au confundat realitatea cu visul, sau invers, însă, porind de la principiul îl simţi, deci e aievea, am început să-mi pun întrebări. Încă o persoană, încă o şansă pierdută, încă un pas înapoi… sau înainte? Deocamdată nu-mi dau seama în ce direcţie mă mişc, dar e bine că m-am desprins de locul unde prinsesem rădăcini. Începusem să ruginesc,să amorţesc, să nu mai răspuns la stimulii externi; nu ştiu când, cum şi în ce fel, dar am început să alunec uşor din locul în care am zăcut involuntar atâta timp. Cam cât?… vreo 2 ani, parcă, nu? Oricum, cert e că am dat-o în bară încă o dată… sau nu? Şi cu toate că sunt conştientă că am eşuat lamentabil a nu-ştiu-câtă oară (crede-mă, am pierdut numărătoarea) simt că briză şi-a schimbat direcţia. Am devenit mai rece, sau mai mai afectată? M-am apropiat, sau m-am dărâmat? Dar hai să-ţi spun o treaba, la modul cel mai sincer: nu-mi prea păsa! Tot ce ştiu e că acum mă scald în ape mai calzi, iar veninul mi se scurge încet din vene, lăsând loc nectarului să vindece… sau să anestezieze?
Draga inima… Acum am o întrebare. Sau mai multe... Cât timp îţi mai trebuie? Cât de nehotărâtă eşti? Ce-ţi lispeste? …Timp? Sentimente? Persoane, gânduri…. durere? Cred că ţi-am dat destul din toate şi încă faci pe mofturoasă. Nu eşti prea încărcată? Mai aruncă din bagaj, pentru că eu nu te mai pot ajuta să-l cari.
Vreau să ştiu dacă m-ai minţit. Eu am crezut, şi încă o fac, în faptul că mi-ai spus doar adevărul, însă m-ai lăsat sufocată şi confuză. Mi-ai arătat oare o altă realitate care nu există şi n-a existat vreodată? M-ai minţit cu atâta ardoare, încât mi-ai scorojit aptitudinea de a vedea realitatea concretă? Eu îmi aduc aminte clar (… de fapt, asta e una dintre probleme: îmi aduc aminte PREA clar…) fiecare secundă încărcată de câte o altă emoţie, un flux de variaţii mincinoase, un cocktail de impresii strâmbe, stricându-mi tiparul definitiv, mutilandu-mi realitatea irevocabil. A fost cumva doar un scenariu ireal pe care mi l-ai dat ca pe o pastilă de “fericire”? voiam doar să ştiu aşa, de curiozitate, că în cazul în care se mai poate repara ceva, să-mi reconstruiesc tiparul de viaţă şi să-l pot încadra în normele realului. Oare totul a fost în mintea mea? Pe cât de ireal mi se părea atunci, pe atât de fals mi se pare acum. Dar… dacă raţiunea se sprijină pe cunoaşterea ta şi a instinctului tău, de ce încă simt căldura când îmi amintesc de umbră trecutului? De ce lăstarul speranţei creste în continuu, chiar dacă l-am smuls deja din rădăcini? Ştii tu ceva ce eu nu ştiu? E vreo continuare a trecutului?... Dacă nu, te rog mult, nu-mi mai da niciun scenariu fals, nu mă mai minţi, nu mă mai amăgi, pentru că nu mai are niciun haz. Vreau să te ajut să faci curat, doar lasă-mă să întru… eu nu sunt ca ei, adu-ţi aminte cine sunt, recunoaşte-mă şi lasă-mă să intru…

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu