marți, 2 aprilie 2013

Inima ta unde e? La cheie!

Era o zi frumoasă de primăvară, păsările cântau şi cerul era albastru… ah, pe cine fraieresc; da, e o zi frumoasă de primăvară, dar a naibii de plictisitoare, că oricare alta. Am să trec peste partea cum că e luni dimineaţă, şi cam tot ce implică acest lucru; m-am trezit prea devreme, nu ştiu din ce motiv, şi mă îndreptăm spre şcoală cu mare talent. Din moment ce e aşa frumos afară, m-am gândit să merg pe jos, până la liceu… bine, şi din cauza că traficul e blocat. Încercam să nu mă gândesc prea tare la ziua de azi, şi nu pentru că aş fi avut o surpriză neplăcută, ci din simplul fapt că nu prea reuşeam să-mi aduc aminte mai nimic: am avut ceva de scris? De învăţat? Am vreo lucrare azi?... nici măcar nu mai ştiu dacă mi-am făcut ghiozdanul pentru azi, sau încă am cărţile de vineri... şi mergând aşa agale, văd ceva pe jos… un obiect mic, din metal, care strălucea în soare. Îl ridic şi-l studiez atentă: era un breloc foarte drăguţ în formă de inimă. Mă uit în sanga şi-n dreapta, să văd dacă nu cumva îl căuta cineva, sau dacă m-a văzut cineva că l-am găsit; oftez uşurată că sunt singură pe stradă la oră aia şi-l bag grăbită în buzunar. Am decis să fiu lacomă şi să nu-l mai înapoiez; e mult prea drăguţ… asta e! L-a pierdut şi gata. “Oricine ai fi, să ştii că inima ta e la mine…” şi cu toate că eram conştientă că a fost brelocul unei fete, era destul de amuzantă situaţia.

După lungi tratative şi discursuri patetice cu gardianul, am reuşit să-l conving să mă lase să intru, chiar dacă eram în întârziere. Şi cum mai erau 20 de minute până la sfrasitul primei ore, am decis că nu mai are rost să întru în clasă.

Ei bine, dacă este vreun lucru la care mă pricep cel mai bine, acela este să pierd timpul. Al meu, sau al altora. Merg pe terenul şcolii, unde mă întâlnesc cu un coleg dintr-o clasa alăturată. Ne salutăm cu un schimb de mormăieli (nimeni nu e prea vorbăreţ de dimineaţă) şi când să plece, se întoarce brusc şi-mi spune cu entuziasm: 


“Ştii că s-a transferat un elev?” 

“Nu…” 

“Mda, şi cred că o să fie la voi în clasa… ” 

“A, da?…hm.” 

În timp ce se îndepărtă mormăind ceva de genul “de ce la voi?...şi ce de un băiat? Nu putea să fie o fată?” mă gândeam dacă noul coleg o să fie interesant. Bineînţeles că îmi imaginăm tipi înalţi, bruneţi cu ochi albastii… blonzi cu ochii verzi… simpatici… cu simţul umorului… şi în secundă doi deja aveam fantezii cu Jonathan Rhys Meyers, sau Chad Michael Murray … apoi îmi aduc aminte de noul meu breloc; îl scot încet din buzunar, uitandu-mă în stânga şi-n drepta (din nou) de parcă furasem ceva. După cum am spus, eram lacomă. Îmi plăcea prea mult, dar habar n-aveam de ce. Era un simplu breloc din cine ştie ce metal, dar îmi plăcuse de prima dată de când l-am găsit. Nu sunt supersitioasa, dar intenţionăm să-l fac un talisman norocos.
“Bine talismanule, suntem doar noi doi… şi că să-ţi testez puterea… ziua de azi va trebui să fie una norocoasă!” m-am simţit up pic penibil când am realizat că de fapt vorbeam cu o bucată de metal, singură, pe terenul şcolii… 

Şi, într-un final, soneria mă trezeşte din fanteziile mele; mi-am îndesat brelocul în buzunar când am văzut că se animează atmosfera. Doamne, de unde au unii atâta energie dis-de-dimineaţă, nu pot să-mi dau seamă… Urc repede până la etajul doi (ahh! scarileee….) şi-mi verific drumul până în clasa, mai ceva că James Bond, că să mă asigur că a ieşit profesoara: *pistă e liberă*…*chh*…*terminat*…*chh*… =)) 

Intru liniştită în clasa, sperând că n-o să se întoarcă profesoară din cauza că a uitat ceva. O dată a uitat catalogul şi i-a prins pe colegii mei în plină acţiune încercând să-şi motiveze absenţele. A fost un moment de curaj maxim din partea lor. Toată stimă şi tot respectul.

Mi-am dat seamă, ceva mai târziu ce-i drept, că toată lumea era cam agitată. Mă întorc cu o faţa crispată la colegă de bancă: 

“Avem cumva test la chimie azi?... avem nu-i aşa?... spune că nu!!!!” 

“Aaaa…azi n-avem chimie…” 

“Aaa… Atunci la fizica?... nu se poate!” 

“Calmează-te! N-avem niciun test.” 

“…aha… şi atunci… de ce e toată lumea agitată?” 

“Aaa, asta! Avem un coleg nou. Şi e chiar simpatic.” 

“mda… de parcă am eu norocul asta. Un coleg simpatic, şi, de ce nu, să semene puţin şi cu Jonathan sau cu Chad, nu? 

“Ştii, e chiar…” 

“Mai lasă-mă!...din ce liceu vine?... pun pariu ce e plin de fiţe…n-o să fie decât o piesă în plus la colecţia pe care o avem deja în clasa…” 

“…în spatele tău…” 

Şi am înlemnit… mă întorc uşor, însă eram încă nehotărâtă dacă să afişez un zâmbet larg şi să încerc să clarific lucrurile cumva, sau să-mi ţin garda sus; la urmă urmei eram destul de convinsă de ceea ce tocmai spusesem. Şi îl văd…din nou…era tot el…mă uit repede să văd cu ce eram îmbrăcată şi dacă hainele erau aşa cu trebuie, la locul lor… de data asta nu-mi mai luasem nimic pe dos. El râde de reacţia mea şi se face că nu m-a auzit mai devreme. Mă fixează apoi cu privirea şi-mi spune uşor amuzat: 

“Inima mea e la tine…” 

Brusc se făcuse linişte în clasă. Toată lumea se uită la noi că la un meci de ping-pong: când la mine, când la el… Colega mea rămăsese cu gura căscată, imaginandu-şi tot felul de continuări de situaţie. Se vedea pe faţa ei că deja prevedea un final fericit. Însă numai eu ştiam de fapt la ce se referea, şi deja aveam mustrări de conştiinţa. 
Nu voiam să-i înapoiez brelocul, însă ştiam că dacă fac asta în faţa celorlalţi o să înţeleagă despre ce e vorba de fapt. Nu că m-ar fi deranjat încurcătură de situaţie; parcă vedeam fiţoasele clasei bagandu-şi unghia-n gât… dar am preferat să fiu fair-play…
 
“Aaa, a ta era?...” şi bag mâna uşor în buzunar, cu mare tragere de inimă… “Păcat! Deja începuse să-mi placă. Dar de unde ştiai că e la mine?” 

“Te-am văzut cânt l-ai ridicat de jos. Am stigat după tine, dar nu m-ai auzit. Şi nici nu cred că era posibil să mă fi auzit, la cât de adormită p
ăreai.” 

“…tot ce-i posibil …  :P”

Şi cum nu suntem în povesti cu Feti-Frumoşi pe cai albi, nu vă imaginaţi că s-a întâmplat cine ştie ce minune. Talismanul meu norocos s-a dovedit a fi până la urmă doar un breloc. Am rămas amici, iar el şi-a făcut o prietenă ceva mai târziu, din altă clasă. Însă este şi o parte bună până la urmă: două săptămâni mai târziu mi-a adus un breloc exact ca al lui, însă m-am lăsat de talismane norocoase :D

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu